Spârcâieli Intergalactice

Mare atenție frați români, avem de discutat o problemă extrem de serioasă. Poate nu numai o dată ați simțit (cred și voi) nevoia să exprimați o frustrare, o nemulțumire, să spuneți tare ce nu vă convine, să numiți lucrurile care vă indispun. Eu nu am nimic împotrivă, e firesc ca omul să-și verse năduful, să-și elibereze tensiunea nervoasă și surplusul de agresivitate. Cu toate acestea parcă în ultima perioadă, mai mult ca oricând, ne confruntăm cu un fenomen social foarte caraghios. Mă refer la exprimarea în mediul artificial al rețelelor de socializare. Oare e normal să împarți toate frustrările tale cu prietenii tăi? vorbim aici de o decență a exprimării într-un spațiu public chiar dacă e virtual. E normal să ieși pe scara blocului și să îi bombardezi pe vecinii tăi (de exemplu) cu toate nemulțumirile tale legate de faptul (să zicem) că: „de ce bărbații doresc doar femei frumoase și nu urâte, deși uneori femeile urâte sunt mai inteligente și mai bune la suflet?”sau dimpotrivă cu toate trăirile și sentimentele pe care le resimți pentru cineva. Oare e normal să ieși pe stradă și să-i agasezi pe trecători cu genul ăsta de subiecte. Eu nu cred că e, iar dacă în spațiu public al cartierului tău, în colectivul alături de care lucrezi sau vecinilor tăi de bloc nu le lansezi astfel de frustrări personale sau așa gânduri intime și declarații emoționante, atunci, de ce?.. în spațiul public al rețelelor de socializare găsești că e potrivit să o faci. De ce e bine să știe toată lumea ce emoții trăiești tu? Dacă îi soliciți pe acești exhibiționiști ai mediilor virtuale de socializare cu aceste întrebări probabil o să-ți răspundă cu un: „Dacă nu-ți place nu te uita, nu te obligă nimeni să citești.” Au dreptate aici și recunosc asta. Problema este însă una de nuanță...Sincer vă spun, pentru mine sunt importante trăirile mele, experiențele mele și nu știu dacă asta mă face egoist dar trăirile exteriorizate în public ale prietenilor mei nu mă impresionează deloc. Gândesc despre mine că ar fi caraghios să exprim tot ce simt pe blog sau pe Facebook, aș fi un fel de GEOANĂ repetând la nesfârșit replici de tipul: ”Mihaela!.. dragostea mea!”. Aș fi penibil și îmi dau seama că, chiar dacă pentru mine reprezintă foarte mult, pentru public ar fi doar o exteriorizare nefirească a unor trăiri personale. Nimic altceva decât niște spectaculoase spârcâieli intergalactice.

 din seria: Ghidul Prostului 

DE AZI BLOGUL ZMEU MAXIMUS INTRĂ ÎN HIBERNARE TEHNICĂ

HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ


HIBERNARE TEHNICĂ PENTRU O PERIOADĂ NEDETERMINATĂ
 ZMEU MAXIMUS FIE CU VOI 

Românii, somnul și ”barbarii de tirani”

Românului mereu i s-a spus să se deștepte, până și imnul național începe cu acest îndemn adresat românului. Ba mai mult, el trebuie să se deștepte dintr-un somn pt că, după cum bine știți, somnul rațiunii sau încremenirea în proiect (dacă-mi permiteți să fiu mai tehnic) naște monștri.  Iar somnul nu este unul simplu așa ca toate somnurile, este un somn grav, de moarte, adică ”e pe viață și pe moarte frați români!” Și dacă ar fi doar atât dar destinul tragic românesc face ca românul să fie adâncit în acest somn. Deci românul se afla deja într-un somn de moarte...chiar înainte să vină ”barbarii de tirani” ca să-l adâncească și mai tare pe bietul român în acest tragic somn.

  Ar mai fi și acel proverb românesc: „Fiți deștepți băă... că țara geme de proști!” E tot un îndemn. Cu alte cuvinte ”deșteptați-vă băă!” sau ”deșteaptă-te române că România e atât de plină că dă pe afară, adică ”duduie, geme”, deci nu mai spori și tu capitalul de prostie al țării că la capitolul ăsta stăm bine.”

    Nu de mult românul s-a mai pricopsit cu un slogan”MÂNDRI CĂ SUNTEM ROMÂNI”care nu știu dacă are vreo legătură cu proverbul  ”Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”.

    Concluzia care ar fi? Că suntem destul, nu doar un pic, că suntem și mândri.. iar vinovații...binențeles sunt ”barbarii de tirani”.  Dar cu vorba imnului ”Deșteaptă-te” cum rămâne?

Marcel și întâlnirea orizontului de așteptare (ep.10)

Într-una din zile Marcel, în timp ce prepara un amestec de ciuperci halucinogene, frunze de plop si iarba gâştelui (planta cu puternice proprietati psihanaleptice ce se întalneste doar in climatul special al padurilor de plop din regiunea centrala a Moldovei) a văzut, mai mult din intâmplare, pe un perete din fundalul cămarei, acoperit de un strat gros de praf şi plase de păianjen, un imens tablou, mare cât o uşă și cu o ramă aurie strălucitoare . Era un portret al legendarului Scorilo, era reprezentat (aşa cum de altfel a şi rămas în memoria locului) călare pe un măgar alb înaripat, ridicând deasupra umerilor trofeul caştigat la o cursă de măgari. Atunci Marcel a avut o ciudată presimţire. Parcă îl cunoscuse, parcă îi aflase deja toată povestea. Marcel se apropie de tablou, şterge praful și îndepărtează pânza de păianjen. Admiră tabloul câteva minute întregi... acum pentu el era o certitudine, măgarul zburător, legenda străbunului Scorilo și toate poveștile pe care le auzise de la bătrânii satului căpătau acum sens, erau acum investite cu realitate ,făceau parte din enigmatica istorie a familiei lui. Privind îndelung tabloul vede că nu stă prins în perete, că după tablou peretele nu se mai continuă. Atunci îşi dă  seama că în spatele acestui tablou se afla de fapt o uşă (o uşă interzisă la care până  atunci nu avusese acces). Ridică tabloul ,îl dă la o parte iar apoi privește spre acea ușă. Ce era însă acolo întrecea orice imaginație fantezistă. Marcel rămase câteva  momente încremenit. Nu îi venea să creadă...uşa era de fapt alt tablou,era o uşă pictată, iar pe acea uşă era reprezentat chiar el, era Marcel închipuit ca ridicând un tablou imens cu portretul legendarului Scorilo, un tablou care deschidea intrarea spre ușa pictată a unui coridor subteran secret. Atunci Marcel şi-a dat seama. Cineva plănuise totul, toate mişcările lui faceau parte parcă din planul unei fiinţe superioare...Cu siguranță era ceva supraomenesc...Poate că Scorilo nu era doar un viteaz al vremurilor, poate era un zeu. poate era o entitate stranie venită dintr-un alt univers...Un fior rece ca un tremur înghețat străbătuse odată cu acest gând viscerele lui Marcel. Se simțea prea mic în fața unor mistere atât de covârșitoare...

 din seria MARCEL ȘI MĂGARII 

 Episodul 11 APARE peste câteva zile 

Cititorul Semizeu (ep. 2)

   O pădure de castani uriaşi, castane gigantice care cad de la mare înălţime. Tu singur în mijlocul acestui decor neaşteptat încercând să gaseşti maneta , butoanele, robinetul care reglează intensitatea vântului. Nu e tocmai cel mai plăcut scenariu dar e un început promiţător. Găseşti până la urmă robinetul, era ascuns chiar sub picioarele tale, sub un strat gros de castane si frunze uscate. Ai reglat intensitatea vântului, acum observi pe panoul de comandă multe alte butoane si clape, robinete si pedale a căror funcţie încă nici nu o banueşti, dar, în tine se stârneşte de o data o nestăpânită curiozitate de a vedea fiecare ce alte şi alte comenzi mai execută. Te simţi în faţa acelui panou de comandă ca un zeu proaspăt investit care nu-şi cunoaşte încă superputerile. Decizi sub impulsul unei dorinţe greu de înfrânat să le afli rostul acelor funcţii. Vezi lângă robinet o manetă care dupa simbolurile inscripţionate gandeşti ca ar regla temperatura vântului. Setezi cu două unitați mai sus  dar, de data asta, nu se mai întampla nimic. Vântul rămâne la fel de rece. Dupa un scurt interval de timp însă auzi un scârţâit teribil şi observi în apropiere deschizându-se trapa unui buncăr secret subteran...

 Episodul 3: APARE peste câteva zile 

Marcel, între mântuire și subzistență (ep. 9)

 

Totul era pierdut, toată munca, toate investițiile, toate planurile lor de îmbogățire erau acum praf și pulbere, erau scrum aruncat pe apa sâmbetei. Și cât a crezut Marcel în afacerea  asta, cât a sperat să-l scoată din sărăcie și din mizerie.. Pentru el nu era doar un plan, doar o investiție, pentru el erau ca niște aripi care urmau al înălța din iadul sărăciei și al muncilor de subzistență ale gâștenilor. Dar mîntuirea, grațierea nu îl așteptau de partea cealaltă a prăpastiei care desparte iadul gâștenilor de adevărata existență, de traiul decent, de normalitatea în care noi toți trăim dar care pentru Marcel însemna raiul, traiul ceresc, viața în paradis. Viața lui Marcel devenise de mult realitatea acelui sarcastic banc austriac:cineva spunea „azi i-am făcut o mare bucurie câinelui meu  -Ce bucurie?  Păi l-am bătut bine, ce să mai, l-am bătut vreo zece minute în continuu și apoi m-am oprit   -Păi și ce bucurie e asta?   -Păi să-l fi văzut ce bucuros era când m-am oprit.” Eii.. cam la fel se juca și soarta cu Marcel. O să-mi reproșați că prea exagerez, să vă argumentez atunci de ce am dreptate. Să urmărim atent deci cât a investit Marcel în aceste planuri de reabilitare a condiției lui sociale:

  Pentru a scăpa de această grea moștenire, adevărată moștenire negativă (negativa ca o creștere economică a României) Marcel transformase grajdiul în care străbunicul său crescuse prima pereche de măgari din sat (un fel de Adam și Eva ai măgarilor din Gâșteni) în linie de fabricare a drogului supranumit de turiști ~iarba de Gâșteni~.

   Lucrau in acea uzina a viselor, necontenit, Marcel împreuna cu toți frații și surorile lui dar și Viorel și mulți alți băieți din sat.  Erau atât de conștiincioși și exigenți în ceea ce privește calitatea si conținutul amestecului de plante halucinogene că de multe ori lucrau și duminica.  Până și baieții care păzeau turma de măgari de pe deal își abandonasera slujba pentru a lucra in atelierul viselor alături de Marcel.

   Pe vremea lui Marcel managementul drogurilor în satul Gașteni aproape că atinsese perfecțiunea. Băieții lucrau câmpul cu cele mai optime unelte și utilaje iar fetele împachetau de zor aurul verde al satului în foiță fină de staniol...

 DIN SERIA MARCEL ȘI MĂGARII 

 Nu pierdeți PENULTIMUL EPISOD  Apare peste câteva zile 

Călcând pe Castane (ep. 1 din seria Cititorul Semizeu)

Încă mai e toamnă... dar asta e cu totul și cu totul altă istorie. Altceva vreau eu să vă explic. Uite ce este cititor istovit, să zicem că e toamnă, deși chiar așa este... Ei bine acum să vă imaginați că sunteți într-o pădure de castani uriași. Sunt multe castane pe jos, multe încă se mai țin pe creangă. Vântul începe să sufle cu forță. Cad castanele, încerci să le eviți dar nu ai cum, sunt prea multe. Ce faci? E simplu. Oprești vântul sau îl dai mai încet. O să-mi spuneți că așa ceva nu este posibil. Dar ați uitat unde ne aflăm. Într-o pădure de castani gigantici. Ei bine vă întreb eu: Cum ați ajuns aici? nimeni nu știe?..Eu v-am adus. De unde știți că pădurea cu castani chiar există? Știți asta pentru că am stabilit-o ca pe o condiție inițială, ca pe un teren pe care să se desfășoare planul imaginativ al acestui fragment de istorie. Ori dacă acestea sunt datele problemei, dacă acesta este planul stabilit, de ce să nu poți opri acest vânt? Cititor contrariat... de ce să nu poți zbura cu aripi de foc deasupra norilor? de ce să nu respiri aur topit? de ce să nu... Acum că am stabilit că urmează să  dai vântul mai încet ca să eviți castanele gigantice care cad de la înălțime hai să continuăm acest drum al nostru. Acest drum în care eu cititorule mă folosesc de tine ca personaj principal și atotputernic, ca protagonist indiscutabil al acestei călătorii inițiatice, adevărată călătorie în necunoscut. O mare rugăminte mai am la tine, personaj împuternicit în această călătorie: Să nu părăsești acum, când este prematur și când încă nu am reușit să cultiv în tine acele calități de care vei avea nevoie atât în călătoria asta cât și în călătoria care este chiar viața ta de fiecare zi. Așteaptă deci și vezi ce o să mai faci chiar tu în continuare și sigur o să-mi mulțumești mai târziu, pentru că... te-am adus la înălțimea de la care chiar viața ta pare o înșiruire minusculă de evenimente irelevante. Pentru că față de adevăratul sens al existenței, pe care începi ușor și anevoios al percepe, viața ta de până acum este doar un amănunt neglijabil, la fel cum neglijabilă este coaja unei semințe sau sâmburele unei cireșe sau osul dintr-o friptură. Pentru că această carcasă, această coajă de sămânță, care este chiar viața ta, urmează să fie umplută cu adevăratul ei conținut, cu adevăratul miez al existenței terestre. Locuim așadar în casa propriului corp așa cum rechinul înoată în apele propriului ocean. Pentru că ce este altceva corpul nostru decât un ocean de sânge, limfă și lichid cefalorahidian? Un ocean învolburat de furtuna neguroasă a hormonilor endocrini, de apele tulburi ale conexiunilor neuronale, de valurile spumegânde ale secrețiilor viscerale dar, în definitiv, tot un ocean și aici vroiam să ajung cu demonstrația.

 EXPEDIȚIA TA CONTINUĂ. episodul 2 APARE peste câteva zile 

Top 5 bancuri geniale (Z. Maximus TOP)

 5.Un cocoș vine in fiecare dimineață in cotețul celor 10 găini. 

 Pe 9 dintre ele le sărută, ultimei îi smulge o pana. 

Și-așa zi de zi  pană când ultima se zburlește la el și-l intreabă:Pe celelalte 9 le  saruti, dar mie imi smulgi mereu o pana! De ce?? 

Cocosul o fixeaza in  priviri si-i raspunde suav: 

 -Pe tine te vreau goala, baby.

 4.Un politist intr-un autobuz composteaza un bilet, apoi tacticos mai composteaza unul. Vazand asta un calator il intreaba: 

- Nu va suparati de ce ati compostat doua bilete?
- Pai daca pierd unul imi ramane celalalt.
- Interesant rationament, dar ce faceti daca le pierdeti pe amandoua?
- Nu conteza am abonament.

 3.Un reporter occidental îl întrebã pe Ceausescu, prin 1989: 

- Am auzit ca in Romania e frig in case. Asa e?
- Da, dar n-a murit nimeni din cauza asta.
- Dar am auzit ca nu e nici mancare?
- Da, dar n-a murit nimeni de foame.
- Si am mai auzit ca trebuie sa te bati ca sa prinzi un loc in autobuz ca sa te-ntorci acasa de la serviciu?
- Da, dar nici din asta n-a murit nimeni.
- Atunci, domnule presedinte, de ce nu incercati cu cianura?

 2.Un tip isi pierde scula intr-un accident. Merge la doctor sa-i faca si lui ceva. Doctorul zice:

 - "Stam cam prost cu donatorii acum asa ca nu am decat o trompa de la un pui de elefant."Zis si facut. Vine omul la control peste o luna. Totul era in regula, mai crescuse nitel, nevasta era multumita. La fel si in luna urmatoare. Vine omul in a treia luna la doctornecajit: 

- "Domnu doctor am o mica problema.

- O crescut acuma de-o tarasc dupa mine.Asta nu ar fi o problema da' cand merg prin piata fura mere de pe tarabe si mi le baga in fund.

 1.La banii mei?! Am om care îmi udă gazonul, am om care spală vasele… am și om care îmi fute nevasta. Nici măcar nu mă cac singur pe mine de râs, am un om care vine și se cacă pe mine de râs.

MAXIM ca de obicei

CE cred eu: Blogul e o tâmpenie, nu e nimic serios aici fraților. Aici sunt doar câteva iluzii inșirate si cosmetizate cu grijă. Nu mai citiți bloguri. Întoarceți-vă la lucrurile importante din viața voastră, la activitatea care-și merită îndeplinirea, la vorbele care trebuiesc rostite, la faptele necesare , la realitatea care contează. Tot  ce vedeți aici nu există și știți bine asta. Știți că nimic de aici nu vă poate ajuta in nici un fel, doar asa ca incă un motiv să vă irosiți timpul. Nici un blog nu o să vă schimbe viața și nici mai deștepți nu o să deveniți. Așa că nici nu știu de ce încă continui să citești rândurile astea. Da cititor plictisit, cu tine vorbeam, tu care de zeci de minute stai cu privirea ințepenită în ecranul laptopului. Tu cel încremenit în rutina propriului proiect. Tu cel care în loc să devii mai bun stagnezi in această baltă a viselor,  în acest spectacol trist al gândurilor mele, în această mlaștină a ideilor deplasate, în acest nisip de clepsidră spartă al blogului meu, acest nor de praf care ieșind prin ecranul laptopului iți inundă ochii in fiecare moment, această mizerie de text care tulbură privirea....

Prea sincer...

Zmeul Buhos de Pădure

Ilustrație de Tudor Bănuș

   În ascunzișul ultim al pădurilor de molid, în intimitatea neprihănită a munților nesfârșiți, își ducea zilele o stranie arătare a naturii. Era chiar Zmeul Buhos de Pădure.  Cercetătorii datează prima apariție a acestei neverosimile creaturi ca fiind acum aproximativ 26 de ani în Carpații Păduroși și o atribuie unor mutații genetice apărute intr-o cireadă de bivoli sălbatici. Mutațiile au survenit ca urmare a catastrofalei explozii nucleare de la Cernobâl și a deșeurilor radioactive care au fost deversate în izvoarele din zonă. Zmeul Buhos de Pădure se hrănește doar cu cadavre aflate intr-o stare avansată de descompunere. Prin rolul său de sanitar al pădurii este un adevărat binefăcător al naturii dar poate deveni și cel mai cumplit dăunător. Pentru că... dacă nu gasește suficiente cadavre cât să-i astâmpere pofta de hoituri  incepe să ucidă toate vietățile care îi apar în cale. Apoi mortăciunile sunt inșirate undeva la soare pentru a  le accelera procesul de descompunere și abia apoi consumate. Specia are o reproducere sexuată exercitată prin intermediul polenului și a sporilor produși de  niște glande situate in spatele cornetelor nazale inferioare. Se înmulțesc cu ajutorul viespiilor si al insectelor coprofage care le intră în nas atrase de mirosul dulceag de hoit, extrag polenul din spatele cornetelor nazale și îl răspândesc din zmeu in zmeu până când acele grăuncioare de polen ajung la o femelă zmeu compatibilă. Dacă polenul ajunge la o femelă incompatibilă atunci produsul de concepție este neviabil iar femela avortează spontan. Zmeul îsi potolește setea numai cu apă limpede de izvor si omoară orice vietate indrăznește să-i tulbure apa. Trăiește circa 60 de ani și se adăpostește în vizuini subterane. Pe timp de iarnă îngheață odată cu primul ger și rămîne așa înghețat pînă se incălzește din nou vremea, moment în care iși repornește toate funcțiile vitale și pornește în căutare de hoituri, mortăciuni și apă limpede de izvor.

Avalanșele Momentului (AM)

Am venit de la un duș, exact acum, știu că nu interesează pe nimeni dar pe mine m-a fascinat, să vă spun ce:  vedeam cum toată apa care curgea de la duș se scurgea de pe mine si intra în canalizare, cum ieșea din circuitul ei și cum era evacuată. Mă gândeam atunci... oare nu în același timp se scurge și viața din mine, întocmai ca nisipul dintr-o clepsidră și întocmai ca apa de la duș în circuitul instalațiilor ei. Poate că da dar pentru apa care se scurge în canalizare nu am nici un regret. Dar timpul pe care îl irosesc de parcă nu ar fi al meu, parcă ar fi al altora și parcă aș avea nesfîrșite resurse de astfel de timp. Da! ce trebuie să facem este să luptăm împotriva acestei amnezii. Parcă nu mai știm ce suntem și ce avem de făcut. Neavînd conștiența scopului ne irosim vremea în avalanșele momentului, în bifurcațiile inutile ale unui prezent fără o direcție intenționată.

   AM= cuvînt care exprimă posesia. Dar despre posesia timpului? Pot eu să cuprind, să direcționez și să ordonez acest timp? sau dimpotrivă, el mă cuprinde și mă posedă, mă consumă și îmi parazitează organismul până la ultima lui picătură de suflare.

Marcel, măgarii și drogurile (ep. 8)

Marcel a fost dus la școala de corecție și pentru că avea doar 13 ani i-au dat drumul acasă cu condiția sa-și reia școala la care renunțase de un an (abandonase școala pentru că nu avea destul timp să mai muncească pe plantația lui de canabis, etnobotanice și ciuperci halucinogene).

   Acum Marcel era obligat să meargă la școală în fiecare zi unde era deja cu doi ani mai mare decât copii din clasă cu el și asta numai din cauza abandonului că altfel Marcel de mic copil era mult mai isteț decât cei de vârsta lui și chiar și decât copiii mai mari de prin sat.

    Acum însă pentru Marcel situația scăpase serios de sub control.  Asta a insemnat un dezastru pentru planurile lui de imbogatire. Banii de pe droguri erau deja confiscați iar de banii castigați la cursă, după ce i-a împărțit cu Viorel, i-a rămas doar pentru mâncare si pentru achizitia a 8 oi si un cârlan de la care plănuia să producă mulți miei si sa-i scoată la vânzare. Ăsta era Marcel, mereu activ, mereu pus pe afaceri, un spirit de antreprenor mioritic, un geniu înăscut al satului românesc.

  Viorel avea o personalitate total opusă de cea a lui Marcel, dar totuși complementară. E adevărat că cei doi prieteni se certau destul de des, dar aceste certuri erau întotdeauna productive, de pe urma acestor mărunte dispute cei doi aveau numai de învățat, cearta lor nu era decât o evoluție a spiritului.

   Viorel nu a participat niciodata la cursele pentru măgari deși avea cel mai sprinten măgar din sat si deși îi placea nespus de mult să călărească. Călărea atât de repede încât măgarul călărit rămânea în urma. Dar pasiunea lui Viorel pt călărit nu se oprea la categoria măgarului. Viorel călărea tot ce prindea, călărea vaci,  cârlani, strutii vecinului, câinele bunicului de la stână. Odată a fost surprins călărind o creangă de plop în pădure. A dus de-a lungul vieții lui pasiunea pentru calărit  pe o culme atât de înaltă încât atunci când a ajuns premierul româniei a început sa călărească cu asiduitate statul român....

 EPISODUL 9 APARE peste câteva zile 

Gravă Falsificare a Istoriei Neamului

   Adevărata Enciclopedie a Zmeilor 

ilustrație de Tudor Bănuș

INTRODUCERE:

    M.C. dorește să falsifice istoria reală a zmeilor din țara noastră, motiv pentru care eu, Zmeus Maximus, singurul urmaș legitim al Zmeului Zmeilor (care era cunoscut și sub pseudonimul de ZMEUS sau ZmeZeus) mă autosesizes asupra acestei grave abateri de la normele Zmeusologiei postmoderniste.

   Vă prezint în continuare adevărata enciclopedie a zmeilor, cea care a fost în mod intenționat și în repetate rînduri sabotată de către Organizația Secretă a Antizmeilor din România (OSAR). După cum bine știți, în urmă cu 5 ani a avut loc deconspirarea și condamnarea crimelor regimului antismeic, regim care a dus la dispariția a mai bine de jumătate din speciile de zmei care populau regiunea central estică a Europei. Zmeii au fost ani de-a rîndul torturați și înfometați în închisorile lagărului antismeic. Puțini au mai supraviețuit  până la eliberarea acestora odată cu Revoluția Albastră a Zmeilor Alergători, supranumită mai târziu și RAZA pentru că a fost o adevărată rază de speranță pentru reîntregirea și recâștigarea independenței neamului Zmeilor. Însă crimele împotriva neamului și chiar împotriva Duhului Zmeic nu au încetat să continue. După revoluția albastră, conducerea vechiului sistem( sistemul ticăloșit cum a fost numit mai târziu) se reorganizează sub forma unei organizații secrete(OSAR) cunoscute atunci drept Legiunea Traseistă sau Federația Română de Braconaj. Am informații de la surse sigure că pe atunci la Academia Zmeilor din România a fost infiltrat un agent sub acoperire  care lucra de fapt pentru această organizație secretă. Era chiar M.C. care a fost șantajat de către această teribilă organizație și obligat să falsifice trecutul și întreaga istorie a poporului zmeu în poate cea mai dăunătoare carte apărută după căderea regimului antismeic. Cartea era de fapt un fals, era mai degrabă o pseudoenciclopedie a zmeilor.

 CAPITOLUL I APARE peste câteva zile 

Blogănel Păgubosu te învață

Din seria Blogănel Păgubosu te învață:

Ce trebuie să știi pentru început?

Trebuie să știi cum trebuie formulată o descriere de blog serios.

Dar mai întâi să vedem câteva exemple negative de descriere de blog, adică cum nu trebuie să arate o descriere. Iată deci cîteva perle ale blogărilor mediocri din țară.

Trebuie evitată o descriere prea pragmatică de tipul:

„Dacă vrei să cîștigi 500 de lei mai intră de 100 de ori pe blogul meu și dă și clic pe reclame.” sau

„Al 10.000-lea vizitator al acestui blog câștigă o excursie gratuită în insulele...

De asemenea se doresc a fi evitate și descrierile prea pompoase, prea filozofice. Iată cu ce exemplu vine o simpatică blogăriță:

„Cea mai bună soluție de a descoperi păsările paradisului este să găsești copacul în care acestea se împerechează” sau.. de la alt blogăr excentric:

„Fiecare mascul are propriul său cântec”

Este de evitat și o descriere mult prea încrezătoare pentru rolul unui simplu blog:

„Dacă vrei să fii mai deștept intră pe blogul meu, e gratuit, profită acum”

NU este de preferat nici descrierile prea sincere de tipul:(descriere improvizată de mine din cauza sărăciei de exemple de acest tip)

„Ăsta sunt eu fraților, îmi place și literatura și înjurăturile, și filozofia și bîrfele și știința și curvele și încerc să fac din toate astea un blog. Pentru că toate îmi dimensionează într-un fel sau altul spiritul, toate îmi trasează o traiectorie pe cerul destinului personal.”

Arta Blogăritului

Ce nu trebuie sa faceti
În primul rînd adăugați un titlu cît mai reprezentativ pentru conținut, nu puneți ca titlu un nume de medicament așa cum am făcut eu.
Repet nu faceți ca mine:
 E.x: Neuro maximus sau cum să devii mai deștept în maxim 30 de secunde
Apoi o descriere a conținutului acestui blog (eu am optat pentru o promovare tip prospect)
 E.x: Blogul meu este un supliment alimentar care vă fortifică creierul,
conține toată gama de compuși necesari creierului pentru ași dubla nivelul de inteligenta:
   SUBSTANȚA ACTIVĂ: găndire pură extrasă din  subsanța cenușie
   EXCIPIENȚI: povești, glume, autoironie
   MOD DE ADMINISTRARE: 1(vizualizare)/zi, seara înainte de culcare
   INDICAȚII: pusee acute de plictiseală
              apetit exacerbat pentru cărți
              indicat tuturor cititorilor
              ameliorarea stărilor de dezorientare existențială
                                și de incertitudine a eului
CONTRAINDICAȚII: Persoane alergice la cărți și consumatori cronici de manele
interacțiuni: a nu se consuma ciuperci halucinogene înainte de vizualizarea acestui blog, cercetătorii au constatat că asocierea acestora poate fi periculoasă pentru consumatori
ACEST PRODUS SE DISTRIBUIE ÎN REȚELELE DE SOCIALIZARE SUB FORMĂ DE COMPRIMAT CU 100% CONȚINUT BLOG, PENTRU ELIBERARE NECESITĂ DUBLU CLIC.

EFECTE ADVERSE: necunoscute, dacă apar manifestări neplăcute adresați-vă blogărului sau autorului acestui blog
   Cum să vă adresați autorului:
        prin comentarii la conținut prin formula de adresare:
                 -ÎnaltPreaVizualizatule
                 -PreaDistribuitule
        sau cu un simplu salut de întâmpinare:
       e.x:  -urca-ți-ar blogu-n top 50
            -distribui-ți-aș conținutul
Nu se acceptă mesaje cu caracer de înjurătură
e.x: vizualiza-te-ar dracu
    Vrei să-ţi dau feedback pe obiective
    Vizualiza-te-aș pe partea economică
    booie mlogăre
    băga-ți-aș blogul în coor
   distribui-ți-ar conținutul(pe piața neagră)
Nu se acceptă nici mesaje de tipul:
    blogăre du-te la sapă
    blogăre ești o mizerie
    La pușcărie
    Plecați afară din Google!

Marcel și arhipelagul viselor spulberate (ep.7)

   Marcel îşi dorea atât de mult să câştige cursa încât dorinţa lui începea să se condenseze în particule de realitate şi timp, coagula sub forma unor realităţi posibile, se convertea încet în singura realitate pe care istoria avea să o urmeze din şirul nesfârşit de realităţi posibile.

   Dar mai bine să ascultăm ce spune crainicul cursei : „Şi da! Marcel câştigă cursa, o cursă excepţională, o reuşită memorabilă a puştiului de numai 13 ani. Ce răsturnare de situaţie! Ce strategie invincibilă!“

    Astăzi, când după calendarul gâştenilor se împlinesc exact 200 de ani de la triumful glorios al lui Scorilo, se pare că tocmai Marcel, un strănepot îndepărtat al acestui legendar semizeu, acestui mitologic proneator al satului, reuşeşte să obţină o neaşteptată victorie. Pentru Marcel a fost o zi perfectă, nu numai că a reuşit să câştige această cursă dar a vândut, se pare, şi mare parte din cantitatea de droguri şi plante halucinogene pe care o pregătise pentru turiştii curioşi. Soarta însă i-a fost potrivnică şi de această dată. Tocmai când destinul părea a i se alinia pe o traiectorie ascendentă, când soarta începea să-i zâmbească ( îi zâmbea dar să recunoaştem deocamdată era un zâmbet timid, un zâmbet rezervat pe care soarta îl schiţa pentru Marcel, dar era şi ăsta tot un zâmbet iar pentru Marcel o speranţă imensă).

   Ce nu ştia Marcel era că în acest an mulţi poliţişti de la direcţia antidrog ,care lucrau sub acoperire, aveau ca misiune tocmai identificarea surselor de droguri şi a traficanţilor de plante halucinogene. Despre Marcel poliţia a aflat întâmplător de la nişte turişti care se lăudau ofiţerilor sub acoperire că au făcut rost de iarbă tocmai de la câştigătorul cursei de măgari. Ştiind asta poliţia a decis să facă o percheziţie în ziua următoare acasă la Marcel. Marcel după succesul obţinut la cursă a sărbătorit în continuu: A băut, a fumat şi a consumat ciuperci halucinogene, toate astea împreună cu toţi fraţii lui dar şi cu prietenul cel mai bun al său,cu Viorel, cel care i-a împrumutat măgarul pentru cursă. A doua zi dimineaţa Marcel s-a trezit înconjurat de 5 ofiţeri de la direcţia antidrog, fiecare călare pe câte un măgar special dresat ca să caute plantele şi ciupercile interzise. Când a venit poliţia viorel a luat-o la sănătoasa pe câmp,spre pădure, pe cărări ştiute numai de el, iar poliţiştii i-au pierdut urma. Marcel s-a trezit prea târziu, nu mai era timp de fugă şi oricum era prea ameţit şi prea tulburat ca să se gândească la o scăpare. Fumase prea mult şi era atât de “rupt“(de realitate) că a povestit ofiţerilor tot ce făcuse. Le povestea poliţiştilor cu cea mai mare mândrie şi cu multă satisfacţie că întradevăr el a reuşit să vândă o bună parte din droguri ba chiar se lauda că ar fi vândut o cantitate mult mai mare decât reuşise de fapt.....

.EPISODUL 8 APARE peste câteva zile.

Statele Unite ale Plăcerii (episodul 6)

   Dragi cititori, mai țineți minte, în episodul 2, cînd v-am spus că mii de turiști din toată Europa vin tocmai la Gîșteni ca să vadă această cursă de măgari, ei bine, lucrurile nu stau tocmai aşa. Adică cu siguranță vin mii, poate chiar zeci de mii, și nu doar din Europa, vin din întreaga lume, doar căă... majoritatea nu vin pentru cursă. Păi și atunci, de ce să vină ? o să mă întrebați toți. Păi vedeți voi, în adâncul imenselor păduri de plop care mărginesc satul cresc cîteva specii rare de plante. Unele dintre aceste specii unice, nedescrise si nedescoperite încă de specialiști, au proprietați halucinogene, altele sunt puternice afrodisiace, altele te introduc intr-o stare ciudată de meditație, altele iți crează din senin stări inexplicabile de hiperexaltare intelectuală. În plus tot aici cresc zeci, poate chiar sute de plante responsabile de inducerea a sute de alte și alte inexprimabile și indescriptibile stări. Pentru turiștii amatori  toate acestea erau doar  niște plante exotice care cresc doar în climatul special al țărilor Moldovei și Bucovinei. Cursa de măgari era pentru ei singurul pretext prin care se strecurau în zona spațiului românesc. Toate aceste eforturi, doar ca să intre în posesia a cîteva grame din neprețuita iarbă.Odată ajunși aici însă... turiștii se pregăteau, sub influența acestor plante, pentru o cu totul altfel de călătorie. Acum zburau, înnotau scufundîndu-se, se tîrau și alergau cu tălpile goale pe tărâmurile  necunoscute ale viselor, în impărația distorsionantă a halucinației, în imperiul extaziant al delirului și  excitației sexuale, în insulele groazei din arhipelagul terifiant al sadismului și torturii, în republica somnului liniștit, în statele unite ale placerii.

   Un scandal de proporții s-a iscat anul trecut, cînd, un turist, a murit intoxicat după ce a consumat o supradoză din planta pe care sătenii o numesc iarba gîștelor și de la care se trage și numele satului. Alți cîțiva turiști au ajuns atunci direct la secția de dezintoxicare si terapie intensivă după ce au consumat doze nepermis de mari de ciuperci halucinogene. Așa se face că anul acesta, pentru a preveni incidente de aceeași gravitate, au fost detașate la fața locului mai multe patrule de poliție de la direcția antidrog, special antrenate pentru depistarea acestui gen de infracțiune.

   La această cursă participă și Marcel, eroul acestui revoltător manuscris. Marcel nu avea încă un măgar al lui, dar, imprumutase pentru cursă, măgarul prietenului său Viorel. Dacă cîștiga cursa trebuia să împartă cîștigul cu Viorel, după cum lea fost ințelegerea. Marcel își dorea atât de mult să cîștige, în cît....

.EPISODUL 7 APARE peste cîteva zile.

Episodul 5: Scorilo, măgarii si evoluția speciilor

   Niciodată țăranii din satul Gîșteni nu au fost mai fericiți. Aveau toți pe față acel zîmbet de satisfacție, acea bucurie malefică a omului care-și vede adversarul de moarte zdrobit și umilit.

   Ceilalți concurenți s-au distanțat mult încă din primul tur. Era ultimul dar nu a renunțat, niciodată n-ar fi abandonat, prefera să moară așa, luptînd pentru victorie, decît să abandoneze. Măgarul își resimțea toate oasele, se simțea atît de slăbit și simțea că sfîrșitul se apropie dar, cu toate astea, vedea cu cîtă îndârjire este cărat în spate de stăpîn, cu ce voință inepuizabilă îl ținea pe umerii lui. Atunci măgarul a înțeles, a înțeles că nu e vorba de o simplă victorie, e vorba de mult mai mult. A început să-și dorească victoria, era revanșa lui în fața omenirii, șansa lui de a demonstra măgarilor adevăratul lor destin. Era forța lui de sacrificiu, puterea exemplului pentru emanciarea unei specii înrobite. Măgarul înaripat nu suporta să piardă meciul acum, prefera mai degrabă să moară luptînd pentru această victorie decît să abandoneze, pentru că nu era o simplă victorie, era o victorie a măgarilor. Măgarul a fost atunci cupris de o voință nepămîntească. A ridicat aripile însângerate spre cer și, asemeni unui vultur care-și prinde prada între ghiare, și-a cuprins stăpînul (susținîndu-l cu cele patru picioare) și a început să lopăteze grăbit din aripi în văzduhul cafeniu al gîștenilor. Zbura ca un vultur. S-a ridicat mult deasupra celorlalți, care acum, se chinuiau, călare pe măgarii lor, să străbată fiecare tur de cursă. Pentru măgar acum totul era mai simplu, fiecare tur trecea așa cum un vultur își străbate fiecare cerc, rotindu-se și lopătînd din imensele aripi în înălțimile amețitoare ale asfințitului. Au trecut primii linia de sosire, au cîștigat această bătălie, dusă, nu pentru ei, ci pentru iluminarea speciilor, pentru dezrobirea măgarilor și pentru emanciparea țăranului de pretutindeni. Și iată-i din nou triumfători în lumina orbitoare a soarelui gîștenilor, pentru a cîta oară,  pe prima poziție a podiumului. Nu s-au întors să-și primească premiul, pentru victoria lor nu se inventase încă un premiu pe măsură, și-au luat zborul direct de pe podium, s-au mai rotit de trei ori deasupra gîștenilor în cercuri amețitor de înalte. Scorilo a strigat atunci:  

    „COMPLEVI OPUS. EXPECTA MARCELLUS. MARCELLUS DUCERE NOVAM EXPEDITIONEM IN TRIUMPHO. QUOD INCEPIMUS CONFICIEMUS. GLORIAE GASTENI.” și de atunci nimeni nu mai știe nimic de ei.

Scorilo și răzbunarea măgarului înaripat (episodul 4)

    Bătrânii satului povestesc că cei doi bandiți l-au bătut atît de crunt cu o scîndură pe bietul măgar că a doua zi dimineața cu greu se mai ținea pe picioare, clătinându-se cînd într-o parte cînd în cealaltă. În dimineața următoare măgarul i-a povestit tot  în amănunt lui Scorilo: cum fusese bătut cu scîndura, cine erau cei doi, cum au furat trofeele din vitrină, cum au plecat cu sacii plini de medalii, trofee și alte obiecte de valoare, cum i-au furat pînă și penele de gîscă cu care-și așternu-se staulul. Scorilo rămase mult timp fără glas, cu un zîmbet de amărăciune abia schițat. Îi venea să plîngă dar era prea trist ca să mai poată vărsa o singură lacrimă. Mult timp rămase ghemuit lîngă măgarul înaripat îmbrățișându-l, parcă în compensație, pentru suferința îndurată. Simțeau amândoi sfîrșitul ce li se pregătea, știau că sătenii s-au înțeles împotriva lor și că-și doreau, mai mult ca orice, să îi vadă morți. Dar lui Scorilo nu îi era frică de moarte, îi era milă de săteni așa cum îi era de toate ființele care au avut neprețuita șansă a apariției în lume și au irosit-o existând ca banale ciuperci crescînd pe trunchiul unor brazi sau ca simpli oxiuri mîzgâlind  un rect plin de fecale, pentru că un astfel de rect însemna și pentru acei săteni întreg universul și întreaga cunoaștere. Îi compătimea mai ales pentru condiția lor de țărani încremeniți în proectul muncii cîmpului, pentru neșansa lor de a nu accede la adevăratul univers, pentru autolimitarea și irosirea unor destine promițătoare. Dar era inutil căci atunci pentru țăraul gîștean măgarul și munca pămîntului însemnau tot universul. Scorilo însă nu se gîndea la moarte, era atunci fascinat și în același timp contrariat de o altă necunoscută . Se gîndea(revoltat că nu poate înțelege acest paradox care-i măcina mintea) la: Cît de largă trebuie să fie categoria umanului pentru a include în ea și pe cei doi bandiți care-i loviseră măgarul?  Oare nu aparțin aceștia unor categorii retrogradate ale speciei? și atunci în ce registru al umanului ar putea fi încadrați. Dar Scorilo nu a abandonat, credea în puterea exemplului personal, credea în forța de emancipare pe care o impunea prin sacrificarea propriului destin. 

   Tînărul a ridicat măgarul în spate și la cărat așa, drum lung, pînă la kilometru de unde se lua startul în cursa de măgari. Pe drum singurul gînd care-i venea în minte era: Cum a putut acest măgar să mă care în spate toată viața lui, nu e oare obligația mea să-l car măcar o oră, măcar atît. Și cîte curse am cîștigat eu pe spinarea acestui biet animal, oare nu-i sunt dator să-i ofer spinarea mea pentru o ultimă cursă, o ultimă victorie. Și a luat startul așa,cu măgarul în spate, alergînd greoi, vizibil încetinit de o greutate prea mare pe umerii lui. Nimeni nu le-a dat cea mai mică șansă....

Episod3: Scorilo, măgarii și centaurul

       Recordul cursei a fost obținut de chiar un străbunic de-al lui Marcel, însuși Scorilo, considerat deja o semidivinitate a victoriilor glorioase. Bătrînii povestesc că măgarul pe care Scorilo îl folosise la curse ar fi fost un măgar năzdrăvan, era de un alb orbitor, avea aripi, un corn în frunte și putea să vorbească cu stăpînul. 

        Oamenii răi ai timpului îl urau,îl invidiau și îi doreau moartea cu orice preț...deși.. Scorilo era un om bun și-i ajutase pe consătenii lui de fiecare dată. Îl invidiau poate și pentru că  avea cea mai mare avere din sat, avea sute de hectare de păduri, podgorii întinse de vii,  lanuri de grîu și o herghelie numeroasă de măgari, și mai important ,peste toate astea, mai cîștigase și cam toate cursele de măgari care se organizau în acele vremuri. Într-o noapte spăimoasă de august, chiar înaintea cursei, 2 săteni care aveau un conflict mai vechi cu Scorilo din pricina unor pămînturi, și-au pus în gînd, ca răzbunare, să-i schilodească măgarul înaripat. Acești 2 călăi ai simbolului, acești profanatori ai legendelor vii ale satului, acești braconieri ai mitologicului măgar înaripat, sau infiltrat în încăperea în care se afla măgarul înaripat  profitînd și de faptul că cei 3 paznici care păzeau imensul, revoltătorul grajd construit de tînărul Scorilo, au adormit în schimbul turei de noapte. Era un grajd din bronz masiv,construit pe trei etaje,prevăzut cu 2 lifturi și 2 nivele subterane care duceau în cele 5 beciuri uriașe ale rafinatului moșier Scorilo. Beciurile comunicau prin coridoare și galerii întortocheate cu alte refugii subterane despre care sătenii doar auziseră, fără să știe însă ce ascundea Scorilo acolo, în încăperile secrete din adîncul pămîntului.  

      Intrînd în acea sală, cei doi bandiți, au rămas vreme de cîteva ceasuri încremeniți. Se frecau la ochi, își pișcau pielea neîncrezîndu-se că ce au văzut acolo poate exista în realitate. Era o sală imensă, pavată cu plăci masive de marmură neagră, iar pereții susținuți de coloane groase de bronz, erau sculptați în basoreliefuri și simboluri preluate parcă din mitologia egiptului antic. Dar ce era în celălalt capăt al sălii întrecea orice imaginație halucinantă. În capătul sălii, se ridica deasupra bolții marelui templu o statuie imensă, o himeră,  un legendar centaur (jumătate măgar, jumătate om) sculptat într-un bloc masiv de plutoniu, și care-și ridica giganticele aripi de vultur, învelite în foiță fină de aur, spre înălțimile acelei săli. La baza acestei neverosimile, extaziante statui se afla într-un staul din bronz, așternut cu pene pufoase de gîscă, adevărata himeră, măgarul înaripat. În jurul acestui mitologic animal zburător se aflau vitrine uriașe din lemn de nuc și sticlă de mercur lichid. Aici se aflau expuse numeroase medalii, trofee, diplome și distincții cucerite de Scorilo și provenind de la toate cursele de măgari cîștigate.

Episod 2: Cursă pentru măgari

Bine v-am regăsit dragi cititori ,ne aflăm unde în altă parte decât tot în satul Gîşteni al zilelor noastre pentru a asista la cel mai aşteptat eveniment al sezonului... Nu na-ti ghicit, nu este vorba de  cursa pentru preşedenţie aşa cum părea să sugereze titlul, este ceva mult mai exotic,este cursa de măgari. Poate vă întrebaţi ce înseamnă această cursă de măgari pentru satul Gîşteni. Ei bine ,cum vă spuneam şi în episodul anterior, pentru ţăranii din satul Gîşteni măgarul înseamnă totul, aici nu este de conceput o viaţă fără măgari. Iar această competiţie este un omagiu pe care ţăranul român îl aduce măgarului, prietenul său cel mai de nădejde din gospodărie. În fiecare an cu prilejul zilelor măgarului gîştean (tradiţie veche a satului)  cei mai abili călăreţi din sat  cu cei mai sprinteni măgari ai lor participă la cursă pentru a-şi adjudeca marele premiu. Câştigătorul ia totul, ceilalţi nu primesc nimic. Premiul constă într-o sumă consistentă de bani,un trofeu (măgarul de aur), şi distincţia de prim zburător al satului (distincţie acordată spre amintirea celui mai vrednic călăreţ al satului din toate timpurile,legendarul Scorilo). Se organizează mai întâi 3 curse de calificare în finală iar primii 5 din fiecare cursă se califică în marea finală. Toţi sătenii participă la această sărbătoare,ba mai mult, în fiecare an, mii de turişti din toate colţurile Europei vin atraşi de această tradiţie rustică,de acest spectacol al ţărănimii (ceva exotic şi grotesc pentru ei ,comparabil cu dansurile negrilor în jurul focului). Recordul cursei a fost obținut de chiar un străbunic îndepărtat de-al lui Marcel, însuși Scorilo, considerat deja o semidivinitate enigmatică a gîștenilor.

Episod1: Marcel, măgarii și Transplantul de Destin

Marcel provenea dintr-o familie săracă. Era atît de săracă că nu-și permitea nici măcar să-și cumpere propriul măgar, așa cum mai toți țăranii din acel sat aveau. Însă la fel ca toți ceilalți țărani din satul Gîșteni și familia lui Marcel avea antenă parabolică. Acum e adevarat și sărăcia îi împingea uneori, și asta și pt că nu aveau încă un lighean în curte, să scoată antena de pe stîlp și să se spele pe cap sau să frămînte pîinea pe tăblia acesteia.

     Se născuse deja cu un dezavantaj teribil pentru că măgarul, pentru satul Gîșteni, însemna totul așa cum pentru cercetători știința înseamnă totul sau așa cum pentru păstor turma înseamnă totul. Și cît de mult își dorea și el să aibă propriul lui măgar... Era visul lui de mic copil. Așa cum alți copii  își doreau o bicicletă sau un PlayStation, ei bine așa își dorea și Marcel un măgar. Suferea enorm, ajunsese să aibă pînă și obsesii și complexe de inferioritate față de copiii din sat care aveau un măgar în gospodărie.

   Un măgar ar fi schimbat totul, ar fi realiniat destinul lui pe un parcurs firesc, i-ar fi redat lui Marcel orgoliul și mîndria de țăran romîn, i-ar fi redat sufletului său aripile amputate de această tragică nedreptate a soartei, acest dezechilibru al ființei cauzat de absența măgarului.

   Fac deci apel la toți cititorii acestui articol de a dona cîte puțin din soarta lor mai bună și mai generoasă acestui suflet cumplit nedreptățit. Donațiile de soartă se vor face în contul sufletului acestui Marcel prin intermediul și cu sprijinul BĂNCII NAȚIONALE A DESTINULUI ROMÂNESC.

   Acțiune inițiată de Guvernul Destinului Românesc

Suntem recunoscători de asemeni Uniunii Europene pentru fondurile nerambursabile de Destin European acordate României care fac posibilă această campanie.

Cartea, un embrion de hârtie

 „Cînd ajungeam la capătul şirului de cioburi colţuroase şi barbare ce închideau în ele toate ipostazele luminii pămînteşti, scoteam din buzunar o bilă de sticlă, cea pe care-o găsisem, în grosimea timpului, dezghiocînd coaja verde, ţepoasă, a unei castane. O aşezam la extremitatea dreaptă a şirului, aproape de muchia mesei,apoi o ridicam între degete ca să pot privi în focarul ei lumina ne-pămîntească, revelaţia, iluminarea, extaza, aura epileptică, poezia, cocaina, orgasmul, intuiţia, somnul R.E.M., viziunea şi viziunea viziunilor, efectul kirilian şi fractalii săi tot mai puri, acea lumină pe lîngă care lumina noastră e pămînt negru şi plumb. Apropiam uşor bila de faţa mea pînă cînd ea, de mărimea globilor ochilor mei, forma un triunghi cu ei, trei ochi, doi de carne, unul de sticlă, ce se priveau într-un circuit de suveică pînă cînd ochii mei înşişi deveneau de sticlă strălucitoare, priviţi atent, dar impersonal, de un glob ocular viu, suspendat în aer, cu muşchi periorbiculari, cornee gălbuisidefie, străbătută de vinişoare, iris cafeniu şi pupilă dilatată de penumbră. După o vreme globul se vitrifica la loc şi ochii mei reîncepeau să vadă. Atunci îmi plimbam bila pe braţul meu gol, pnvindu-mi prin ea firele de păr şi solzii epidermei, deodată dilatate ca un peisaj împădurit. O rostogoleam, îngheţată, pe sub cămaşă, pe toracele costeliv, o opream, apăsînd-o un pic, în scobitura buricului. Impregnată oarecum, deşi atît de incoruptibilă, de mirosul pielii mele, o plimbam în cele din urmă peste paginile manuscrisului meu pufos şi interminabil, citind cuvinte lăţite brusc, trapezoidal, în bulbucul de cuarţ ce lăsa alături un mic şi intens punct de lumină. În amurgul adînc, foile erau pieliţe, aidoma celor pe care mama le scotea cu cuţitul cînd tăia carnea, sau ca băşica sidefie de peşte. Bila se plimba peste pieliţe umede, pline de capilare. Sub sfera grea, transparentă, literele formate cu pixul se dilatau într-atît, că prin tubuşoarele lor albastre se putea vedea circulaţia sîngelui. Glande sudoripa-re, terminaţii nervoase libere şi organe ale lui Pacini, grăsime dermică şi melanină  (formînd din loc în loc aluniţe, uneori chiar şi negi) se revelau printre litere la trecerea bilei, ca să se resoarbă apoi în foaia poroasă de manuscris. Ce era cartea mea? Un trandafir cu sute ? deja ? de petale? O perlă căreia-i adăugam strat peste strat de sidef? Nu citeam niciodată din urmă, niciodată nu tulburam ordinea foilor, direcţionate ireversibil de săgeata timpului. Să-ndepărtez ultima pagină scrisă şi s-o recitesc pe penultima ar fi echivalat cu o sadică jupuire, ar fi produs suferinţe insuportabile manuscrisului meu. Căci doar ultima pagină era cu adevărat epidermă. Celelalte, deşi fiecare trecuse la rîndul ei prin acest stadiu, degeneraseră, se dizolvaseră-n teanc, restructurîndu-l mereu, pînă cînd teancul na mai fost ? şi nu mai este ? un foietaj, ci un animal compact de substanţă hialină, cu pielea acoperită de desene de camuflaj. Nu scriu o carte, ci cresc un embrion în uterul trist al ţestei şi-al camerei şi-al lumii mele.”                                                                                                                                                                                                   M. Cărtărescu, Orbitor Vol. II Corpul      

ATENȚIE! Și timpul zboară!

„Am zis: Astea sunt zilele tale, vezi ce alegi din ele.  Știam că sunt 90 de zile făcute dintr-o calitate aparte a timpului. Ele aveau o miză. Nu-mi puteam permite să-mi bat joc de vreuna dintre ele.

    Dar cine ne împiedică să gîndim așa încă din zorii vieții și să ne gîndim viața -exact așa cum e, de altfel- ca pe o perioadă de zile numărabile? Dacă la 20 de ani ți-ai spune: „Ai în viață, cu puțin noroc, 50 de ani plini, adică 18250 de zile. Astea sunt zilele tale. Vezi ce faci cu ele.” Și pentru că sunt zilele viții mele și pentru că miza lor e însăși miza vieții mele, nu sunt ele, toate și fiecare în parte, alcătuite dintr-o calitate aparte a timpului? Că sunt 18250 și nu 90 nu schimbă din punct de vedere esențial nimic. Din punct de vedere esențial contează un singur lucru: că ele reprezintă, întocmai ca și cele 90 de zile, un interval finit. Alcătuit din elemente trecătoare și ireversibile. Faptul că fiind multe -18250!- nu le pot vedea capătul este o chestiune de miopie existențială sau de lipsă de imaginație. E drept, pe cele 90 de zile de acum le-am putut pipăi în concretitudinea lor, le-am putut așeza în an, în începutul și sfîrșitul toamnei (...)Dar cine mă  împiedică cînd e vorba de 18250 de zile, să mă gîndesc că mai am de trăit de 50 de ori 50 de schimbări ale anotimpurilor?

   Oricum îmi spun, în ce mă privește e prea tîrziu, pentru că nu mai am 20 de ani. Am lăsat în urma mea aproape șase decenii, iar acest experiment nu face decît să mă facă să regret ceea ce am lăsat în spate, și cu puțin noroc, să mă ajute pentru deceniul care  a mai rămas.”

                                                                                                           Gabriel Liiceanu, Ușa Interzisă

Logicianul

„...aveam un coleg care, înainte de a deveni „logician”  fusese croitor la APACA(...) avea structura unui jucător de rugby din linia a IIIa ,mâinile uriașe,capul masiv în formă de pară, ochii mici, călcătura lată. Ajuns într-o zi la institut, ne povestește cum acasă tocmai terminase de mîncat o cratiță mare de varză cu carne, direct din cratiță și mușcînd dintr-o franzelă, totul sub ochii unui vecin care l-a privit pe tot parcursul mesei, fascinat, dintr-un coridor comun...

   Altă dată, într-o dimineață brumoasă de toamnă, a venit la institut cu o sticlă de must din care ne-a oferit cîte un păhărel  îmbiindu-și mai ales colegele să bea, pentru că era „bun și dulce”. Apoi ne-a povestit cum făcuse mustul. În seara precedentă, strugurii, care umpluseră cada de baie, fusese călcați în pcioare (oarecum ,îmi imaginam eu, în stilul în care Odiseu și tovarășii săi tropăie strugurii în peștera lui Polifem pentru a-l îmbăta pe ciclop). Curînd s-a dovedit însă că strugurii, al cărui must tocmai îl băuserăm, fuseseră prelucrați astfel:  Logicianul nostru și soția sa (purtînd numele suav de candida) se dezbrăcaseră goi-pușcă, se urcaseră în cadă și, la un moment dat, inspirați de ritualul bahic pe care îl resuscitau într-un apartament de bloc din Militari, trăiseră, scăldați pe jumătate în must, o toridă scenă de amor pe patul de struguri din cadă. Două-trei doamne care ascultau povestea cu paharul gol în mînă, au părăsit biroul în grabă cu batista la gură.”

                                                                      Gabriel Liiceanu, Ușa Interzisă

Albastru orbitor

Stomatologul (S): - Cu ce vă pot fi de folos ?
Pacientul (P) -Aş dori, dacă este posibil, un tratament pentru albăstrirea dinţilor.
S (confuz) : De albire cred că vrei sa zici.
P: A nuu! eu vreau de albăstrire.
S: cum aşa? eu nici n-am mai auzit...vorbiţi serios sau...
P: Haideţi d-le, tre să fie o soluţie, eu asta caut,tre să mă înţelegeţi.
S:  D-le, dar v-aţi gândit, o să arătaţi de parca-ţi fi băut cerneală, vreţi să creadă lumea că aţi tras gel de pix ?
P: Domnule ,sincer, nu-mi pasă. Dar să-mi spuneţi, că eu nu am prea mult timp, aveţi o soluţie sau caut în altă parte ?
S: Ar fi ceva, dar nu ţine mai mult de 4-5 zile din câte ştiu .
P: 4-5 zile e perfect
S: am o soluție de fluoresceină albastră, o să fiți primul pe care o testez
P: Hai că mi-ați captat atenția, aștept să văd și rezultatul.Dacă iese bine mai trec pe aici
S: Da d-le doar să nu-mi speriați pacienții cu albăstreala asta pe dinți
P: Nu, deloc,o să le zâmbec cu mândrie,să vadă câtă pricepere, cu câtă grijă lucrați, ce albastru orbitor!
S: Păi cu așa reclamă..mâine poimâine mă dau ăștia afară din cabinet
S: Dar, că tot m-ați făcut curios, la ce vă ajută acest tratament?
P: O să vă explic, dar cred că nici dumneata nu o să mă crezi.
S: Pune-mă la-ncercare!
P: Păi eu aveam până nu demult, adică din naștere ce să mai..aveam dinții albaștri,dar cu vremea sau cam albit,iar acum din câte văd se mai și înnegresc.
P: Vedeți! e foarte inestetic așa.
S: Să nu-mi zici că ești și tu vre-o specie de extraterestru sau ceva?
P: Nu mai nimerit dar nici departe nu sunteți,
S: Ei cum... adică sunt pe aproape, dar ce? te pomenești că ai fi vreun humanoid modificat genetic?
P: Nu domnule, nici vorbă!așa ceva nu există nici pe lumea asta nici pe cea din care vin eu.
S: Dar de unde vii dumneata?
P: Eu...de departe,peste mări și țări, ani lumină.
S: Și mai exact unde vine asta?
P: Păi și eu într-o zi, stând pe acasă mă uitam așa pe geam și nu-mi venea să cred domnule cât de departe stau, stau departe tare ce să mai...
S: Mai precis?
P: D-le, mai precis, daca nu stau pe lumea asta, nu e clar că stau pe lumea cealaltă?
S: (preparând o soluție albastră) Nu prea ne înțelegem. Cum te numești domnule că mai zăpăcit de tot?
P: Domnule doctor, eu sunt foarte cunoscut acolo de unde vin, mă și mir că mă mai întrebați,
P: Sunt eu, Harap-Albastru, dacă nu mai recunoscut încă..
S: (zâmbind ironic) Hai domnule glumești, sigur nu ești Făt-Frumos? unde ai lăsat calu”?
P: Vă asigur că eu sunt, deși multă lume chiar ne confundă, mai ales de cînd mi s-au albit dinții,cât despre cal, n-am îndrăznit să-l aduc aici în cabinet, dar dacă insistați..(pregătindu-se să șuiere calul)
S: (alarmat) Stai, nu, nuu! la cai nu mă pricep, e de ajuns! dacă mai chemai și calu”...
P: Nu că dânsul n-are probleme cu dantura, doar așa dacă știați să-mi spune-ți ce vîrstă are.
S: Lasă-l hai! zii aaa, și clătește bine cu apă...
P: Aaaa!
S: Acum ține soluția asta 3 minute să se coloreze bine, apoi scuipi și clătești bine.

Despre prăbuşirea sistemului de iluzii

    Una dintre cele mai spectaculoase descrieri ale depresiei ca stare trăită concret şi nu ca observaţie exterioară este poate „dezagregarea sistemului de iluzii”

Dar ce înseamnă acest termen complet nou, ce este sistemul de iluzii?

Este se pare un angrenaj psihic ,o adaptare a conştienţei umane care îi permite să-și depăşească problema  conştientizării limitelor propriei, a morţii şi a evenimentelor tragice care i se pot petrece.

   Totul pleacă de la ideea că noi toţi suntem „fiinţe născute cu o condamnare la moarte în buzunar“ iar conştientizarea acestui fapt ar duce la imposibilitatea îndeplinirii oricărei activităţi, că cine şi ce ar mai face dacă în fiecare secundă ar fi acaparat de gândul morţii? Ce rost ar mai avea atunci toate activităţile lui?

 

„Pentru ca să putem înainta în viaţă, pentru ca să nu ne instalăm în catalepsia nonsensului, este nevoie de un sistem de iluzii, de un "ca şi cum" al eternităţii din care gîndul morţii să fie periodic izgonit. Numai dacă ţinem ochii închişi "într-o anumită privinţă"sîntem sufleteşte integri. "Sistemul de iluzii" este singurul garant al acestei miopii existenţiale, singura pavăză împotriva lucidităţii care încearcă să ne convingă, în fiecare dimineaţă, că nu avem nici un motiv serios ca să ne părăsim patul.”

„Să nu umblăm, aşadar, la sigilul ce pecetluieşte iluziile în care sîntem genetic împachetaţi.Pentru că în codul fiinţei noastre iluzia a fost pusă asemeni unei enzime care, dispărînd, ar bloca metabolizarea substanţelor ce face cu putinţă viaţa. Am putea s-o imaginăm la fel de bine ca pe un strat protector fără de care sufletul ajunge în contact direct cu luciditatea şi se destramă. Ceea ce nu înseamnă că luciditatea, cîtă vreme iluzia funcţionează, devine pur şi simplu inexistentă şi că atîtavreme cît iluzia ne menţine ferm pe tărîmul sănătăţii mentale, adevărurile pe care luciditatea ni lesemnalează ar fi de tot ignorate. Numai că nefiind ignorate, nu înseamnă că ele nu ne dau pace.Dimpotrivă, ele stau undeva la periferia fiinţei noastre, într-o discreţie cuviincioasă. Ca să le sesizăm,trebuie să tragem cu ochiul la ele, să ni le "aducem aminte", ceea ce înseamnă că îndeobşte ele nu sînt acolo, "în minte", şi că trebuie chemate şi scoase din ascunzişul lor. Mecanismul bolii în asta constă: în mutarea "adevărului ultim" al vieţii din periferia privirii în centrul ei. În transformarea lucidităţii din accident în metodă. În ecorşaj. În jupuirea vieţii de iluzie, care e epiderma ei.

    Într-un film al lui Kubrick, un bărbat străbate, în vis, un coridor nesfîrşit ale cărui camere, pustii,au uşile larg deschise. Succesiunea monotonă a camerelor nepopulate şi terifiante se întrerupe peneaşteptate. În mijlocul unei camere, cu faţa întoarsă către uşă, se află, în splendoarea goliciunii ei, ofemeie care îi face semn bărbatului să intre. Acesta se apropie şi o ia în braţe. Aparatul se roteşte apoi încet, ajunge în spatele femeii şi atunci vedem că mîinile bărbatului care au cuprins-o s-au înfipt într-un trup ecorşat şi putrid, în straturile de sub piele, în muşchii dezveliţi, în sînge, în cartilagii şi în oasele care răsar ici şi colo.

    Kubrick ne pune aici în faţa unui subiect ambigui: însuşi trupul nostru. Care este "adevărul" lui? Este oare un om în pielea goală ― "gol"? Sau mai degrabă el este "îmbrăcat" în propriul lui derm, învreme ce adevărata goliciune presupune o dezvăluire suplimentară, accesul la visceralitate prin jupuire, disecţie şi eviscerare? Cînd strîng în braţe un trup, ce "atîrna" mai greu: catifeaua pielii sau digestia bine ascunsă sub această catifea? Cînd sărut, în joc e extazul sau transferul de salivă de la ogură la alta? Două trupuri înlănţuite sînt sublime? Sau actul împreunării este o gimnastică grotescă însoţită de grohăituri?

    Aşadar, cîtă vreme există obiecte ambigue, obiecte care prezintă, oferă, expun şi care,simultan, retrag, ascund, camuflează, totul devine în fond o chestiune de perspectivă şi alegere.Comportarea noastră faţă de aceste obiecte implică întotdeauna opţiunea: vrem să rămînem la nivelul splendorii epidermei sau, printr-un imprudent gest de "dezgolire", vrem să pătrundem în "adevărul"viscerelor? Ce este "mai adevărat" într-un obiect: vizibilul lui imediat? Sau ceea ce este ascuns în el, îndepărtatul, ceea ce nu-ţi cade sub mînă, dar care, ascuns fiind, poate la o adică, cu preţul unui efort sau al unei operaţii anume, să devină vizibil?

   Această putinţă de a face vizibil ceea ce în primă instanţă este ascuns este temeiul îndepărtat al prăbuşirii sistemului de iluzii. Epiderma poate fi denunţată ca iluzie şi "iluzia epidermei" poate fi astfel surpată tocmai pentru că viscerele unui trup, ascunse fiind, nu sînt şi principial invizibile. Boala,suferinţa şi moartea pot fi foarte bine, cel puţin în clipa asta, neexplicite, pliate, la pîndă doar. Dar ele pot, în principiu, să apară, să fie văzute şi să fie proclamate ca "adevăr ultim" al vieţii. Ce importanţă are că ele sînt camuflate sub stratul acesta de agitaţie, de vorbe, de bucurii, distracţii şi aspiraţii pe care îl numim îndeobşte "viaţă"?

   Boala pe care medicii o numesc depresie, şi pe care am preferat să o numesc prăbuşire a sistemului de iluzii, este acest ecorşaj existenţial. Cînd ea survine, mecanismul prin care privirea noastră se mulează pe ambiguitatea lucrurilor, dozînd întocmai cantitatea de ascuns care trebuie să corespundă fiecărei dezvăluiri, se dereglează. Depresia este insurecţia nevăzutului. Suprafaţa, sediul splendorii, este constrînsă să abdice. Regula este acum a adîncului, a neantului, a prăpastiei, a tot ceea ce pînă atunci stătuse la pîndă.”                                                                                                                             

(Gabriel Liiceanu, Ușa Interzisă)

Roșia (Montană) din buzunarele noastre și mineritul urban

     Dintr-o tonă de telefoane mobile se pot extrage 300 de grame de aur. Prin urmare, față de o mină obișnuită în care aurul se regăsește într-o concentrație medie de 5 grame la tonă, telefoanele mobile oferă o concentrație de 60 de ori mai mare. Într-un telefon mobil, cea mai mare parte a aurului se găsește în cartela SIM. Dintr-un mobil pot fi obținute și alte metale prețioase sau utile: argint, cupru, paladiu sau nichel.

100.000 de Simțuri

....ochii, ochii compuşi, antenele cu baterii de chemoreceptori, linia laterală
a peştilor, urechea cu cohlee tremurătoare, celulele osmice din fosele nazale,
papilele gustative, organele cu care păianjenul percepe vibraţiile, cele cu care
căpuşa simte bioxidul de carbon, receptorii tactili din piele, cei care se-n-colăcesc
pe fiecare fibră de muşchi din organele bucale ale sarcoptului, cei sensibili la frig
şi căldură, cei excitaţi de stîncile otolitice din organul echilibrului şi celelalte o sută
de mii de simţuri înghiţind de-a valma vibraţiile materiei....(ORBITOR Aripa Stîngă)
Baroreceptors
Chemoreceptors
Electromagnetic radiation receptors
Infrared receptors
Photoreceptors
Ultraviolet receptors
Electroreceptors
Hydroreceptors
Magnetoreceptors
Mechanoreceptors
Nociceptors
Osmoreceptors

Proprioceptors
Thermoreceptors

Rubrica: De prin cărți + fragmente care mi-au rămas în minte

1.) Din Orbitor, Aripa Stîngă (Mircea Cărtărescu) :

     „Trecutul este totul, viitorul este nimic, nu există alt sens al timpului. Trăim
pe-o bucăţică de calcar din scleroza în plăci a cosmosului.”

   „Sîntem animale nostalgice, abjecţie organizată geometric, de parcă genitorul
nostru ar fi scuipat în cupa unui crin şi noi ne-am fi alcătuit acolo, din flegmă şi
parfum.”

     „Cu toţii avem memoria trecutului, dar cîţi dintre noi ne putem aminti viitorul?Şi totuşi
stăm între trecut şi viitor ca un corp vermiform de fluture între cele două aripi ale
sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis filamentele nervoase pînă
către marginile ei; cealaltă ne este necunoscută, de parcă ne-ar lipsi ochiul din
partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o singură aripă?....Vedem ţinta
noastră în oglindă, în iluzie, dar prin asta ştim că ea totuşi există undeva în realitate.
Orbirea noastră faţă de viitor se aseamănă cu agnozia corporală a unor
bolnavi: pentru ei, pur şi simplu a dispărut jumătatea dreaptă (sau stingă) a lumii,
cu tot cu jumătatea respectivă a corpului lor. Acolo nu există nici măcar nimic
pentru ei, e ca tăcerea absolută a surzilor din naştere, în lipsa oricărei noţiuni sau
intuiţii a zgomotului.”

     „Că sîntem larve ale unei fiinţe astrale ne-o arată trunchiul nostru cerebrospinal.
Cu măduva spinării ca rădăcină şi cu cele două emisfere cerebrale din
ţeastă ca două cotiledoane cărnoase, el seamănă perfect cu o plăntuţă în primele
stadii de după-ncolţire. Carnea e pămîntul în care a fost sădită şi pe care-l va
epuiza de resurse, creierul va fi şi el consumat şi se va zbîrci ca miezul de nucă
într-un fruct sec, iar din mijlocul lui vor izbucni, fragede şi luminoase, cele două
frunzuliţe, aripi ale sufletului, aripi ale duhului, care vor părăsi răsadniţa acestei
lumi pentru ca, îmbrăcate în slava unui corp ceresc, să fie plantate pe un pămînt
nou, sub un cer nou.”

     „Aş fi putut fi o ciupercă provocînd o
candidoză bucală vreunui cîine vagabond, sau naiba mai ştie ce, orice. Nu numai
fără conştiinţă, dar şi fără conştientă, pînă şi fără senzaţii. Doamne, cît de oribil o
fi să trăieşti fără senzaţii? Să ai şansa dumnezeiască să apari în lume şi să nu poţi
fi-n lume decît o bucată de iască pe un trunchi de brad, sau un oxiur mîzgălit de
fecale într-un rect care pentru tine este tot universul. Şi aici mă apucă nebunia,
aici sar cu totul din pat şi umblu prin casă cu capu-n palme, mormăind repede
ceva, doar ca să nu mă mai aud gîndind. Pentru că mintea mea limpezită brusc şi
perversă îmi spune continuu că asta şi sînt, că sînt cu adevărat un oxiur şi că
lumea e cu adevărat un anus scîrbos şi că n-o să ştiu niciodată cum e adevăratul
univers, adevărata conştiinţă, adevărata lumină, faţă de care ce e aici e o cloacă.
Mintea mea-mi spune că nu-s decît o mocirlă de carne, vene şi artere, zgîrciuri şi
mucus, şi că ea însăşi nu-i decît o mizerabilă conştientă, abia capabilă să-nţeleagă
propria ei mizerie.”

    „Aveam să exist
într-o istorie, chiar dacă nu a mea, avea să mi se dea coerenţă şi demnitate într-o
lume, fie ea şi cea mai iluzorie dintre lumi. Căci realitatea ţi-o dă povestea, nu
substanţa. Poţi fi cioplit în piatră şi să nu exişti, pierdut undeva între nesfîrşite
dune, dar dacă eşti o fantomă-ntr-un vis, tocmai lumina mare a visului te
justifică, te clădeşte. Şi acolo, în povestea-ncîlcită din mintea vreunui adormit, eşti
mai adevărat decît un miliard de lumi locuite.”

Ghidul prostului care-și tratează prostia

   

(Din nou despre ce ne chinuie mai mult și fără-ncetare, despre ce nu ne place să recunoaștem că e parte din noi, despre prostie)

 Capitolul 1- Introducere în temă

    De ce să nu încep cu un exemplu personal de prostie?

Așa cum vă spuneam mai devreme.. eram la ora de sport, jucam baschet, dar nu asta e important. Important e că am comis o gafă. Sigur acuma eu, ca să nu recunosc că e din vina mea, am zis: că știți domn profesor, că e din cauza inerției, că n-am avut timp să reacționez. Dar profu a oprit meciul, a venit între noi toți și a zis așa : ”Ridică mîna și recunoaște că ești prost”, apoi a continuat: ”că de ce trebuie să mă eschivez, că să vezi, că nu e vina mea, că eu n-am greșit, că vezi poate a venit cineva să greșească pt mine, poate că eu nu fac greșeli,poate că eu am om care greșește pt mine și pe care să tot dau vina”

    Ei, acum, după acest exemplu luminos de prostie, să revenim la o problemă foarte serioasă, la problema prostiei negate, a prostiei nerecunoscute.

   Cel mai mare noroc al omului este că, din cînd în cînd, își dă seama cît de prost este. În felul ăsta poate uneori să mai și remedieze ceva. De multe ori însă nu poate repara mare lucru dar măcar este adus în situația de a conștientiza cît de dăunătoare este prostia săvârșită, și cît de bine era să nu facă așa mare gafă. Pt că doar atunci cînd ești bolnav conștientizezi cît de bine era dacă nu te înbolnăveai. Tot așa, bine e să fii tot timpul puternic în judecata ta și să nu cazi în slăbiciunea prostiei.

  Și dacă ai căzut ?

  Dacă ești bolnav în judecata ta?

  Ce poți să faci atunci?

Atunci îți trebuie forța să recunoști că ce ai făcut = greșeală și că ea e semn de gîndire strîmbă, dar și că această gîndire păguboasă se poate îndrepta, căci nu te poți trata dacă nu-ți dai seama că ești bolnav și nu știi de anume ce boală suferi.

   Să nu încerci atunci să-ți explici ție sau altcuiva că de fapt ai o scuză, că nu e vina ta ,că nu prea ai dormit în ultimele zile sau mai știu eu ce alt motiv care să-ți mascheze prostia. Scriu asta pt că mulți încearcă să se consoleze, ba chiar să se convingă pe ei, că de fapt  nu sunt chiar așa de proști cum au demonstrat,că a fost un mare ghinion.

   Că nu știu de ce maladie a spiritului sufăr e una, dar poate mai grav e că nu doresc consultul nimănui, nu doresc să aflu părerea (sinceră poate) a unui prieten, și nici nu concep măcar ca asupra judecății mele să planeze suspiciunea unor semne de boală. Cu alte cuvinte dacă părerea unui prieten spune ceva rău despre mine, nu vreau să o aflu pt că n-are cum să fie adevărată.

 
.Capitolul 2 apare săptămîna viitoare.