Niciodată țăranii din satul Gîșteni
nu au fost mai fericiți. Aveau toți pe față acel zîmbet de satisfacție, acea
bucurie malefică a omului care-și vede adversarul de moarte zdrobit și umilit.
Ceilalți concurenți s-au distanțat mult încă din primul tur. Era ultimul dar nu
a renunțat, niciodată n-ar fi abandonat, prefera să moară așa, luptînd pentru
victorie, decît să abandoneze. Măgarul își resimțea toate oasele, se simțea
atît de slăbit și simțea că sfîrșitul se apropie dar, cu toate astea, vedea cu
cîtă îndârjire este cărat în spate de stăpîn, cu ce voință inepuizabilă îl
ținea pe umerii lui. Atunci măgarul a înțeles, a înțeles că nu e vorba de o
simplă victorie, e vorba de mult mai mult. A început să-și dorească victoria,
era revanșa lui în fața omenirii, șansa lui de a demonstra măgarilor adevăratul
lor destin. Era forța lui de sacrificiu, puterea exemplului pentru emanciarea
unei specii înrobite. Măgarul înaripat nu suporta să piardă meciul acum,
prefera mai degrabă să moară luptînd pentru această victorie decît să
abandoneze, pentru că nu era o simplă victorie, era o victorie a măgarilor.
Măgarul a fost atunci cupris de o voință nepămîntească. A ridicat aripile
însângerate spre cer și, asemeni unui vultur care-și prinde prada între ghiare,
și-a cuprins stăpînul (susținîndu-l cu cele patru picioare) și a început să
lopăteze grăbit din aripi în văzduhul cafeniu al gîștenilor. Zbura ca un
vultur. S-a ridicat mult deasupra celorlalți, care acum, se chinuiau, călare pe
măgarii lor, să străbată fiecare tur de cursă. Pentru măgar acum totul era mai
simplu, fiecare tur trecea așa cum un vultur își străbate fiecare cerc,
rotindu-se și lopătînd din imensele aripi în înălțimile amețitoare ale
asfințitului. Au trecut primii linia de sosire, au cîștigat această bătălie,
dusă, nu pentru ei, ci pentru iluminarea speciilor, pentru dezrobirea măgarilor
și pentru emanciparea țăranului de pretutindeni. Și iată-i din nou triumfători
în lumina orbitoare a soarelui gîștenilor, pentru a cîta oară, pe prima poziție a podiumului. Nu s-au întors
să-și primească premiul, pentru victoria lor nu se inventase încă un premiu pe
măsură, și-au luat zborul direct de pe podium, s-au mai rotit de trei ori
deasupra gîștenilor în cercuri amețitor de înalte. Scorilo a strigat
atunci:
„COMPLEVI OPUS. EXPECTA
MARCELLUS. MARCELLUS DUCERE NOVAM EXPEDITIONEM IN TRIUMPHO. QUOD INCEPIMUS
CONFICIEMUS. GLORIAE GASTENI.” și de atunci nimeni nu mai știe nimic de ei.
Deși un caracter de întorsătură a la Hollywood merită menționat moralismul îndoctrinat al povestirii.
RăspundețiȘtergereLatina din final duce totuși către un fel de exprimare: (nota bene) "Lua-ți d'aci fraierilor!"