Episodul 5: Scorilo, măgarii si evoluția speciilor

   Niciodată țăranii din satul Gîșteni nu au fost mai fericiți. Aveau toți pe față acel zîmbet de satisfacție, acea bucurie malefică a omului care-și vede adversarul de moarte zdrobit și umilit.

   Ceilalți concurenți s-au distanțat mult încă din primul tur. Era ultimul dar nu a renunțat, niciodată n-ar fi abandonat, prefera să moară așa, luptînd pentru victorie, decît să abandoneze. Măgarul își resimțea toate oasele, se simțea atît de slăbit și simțea că sfîrșitul se apropie dar, cu toate astea, vedea cu cîtă îndârjire este cărat în spate de stăpîn, cu ce voință inepuizabilă îl ținea pe umerii lui. Atunci măgarul a înțeles, a înțeles că nu e vorba de o simplă victorie, e vorba de mult mai mult. A început să-și dorească victoria, era revanșa lui în fața omenirii, șansa lui de a demonstra măgarilor adevăratul lor destin. Era forța lui de sacrificiu, puterea exemplului pentru emanciarea unei specii înrobite. Măgarul înaripat nu suporta să piardă meciul acum, prefera mai degrabă să moară luptînd pentru această victorie decît să abandoneze, pentru că nu era o simplă victorie, era o victorie a măgarilor. Măgarul a fost atunci cupris de o voință nepămîntească. A ridicat aripile însângerate spre cer și, asemeni unui vultur care-și prinde prada între ghiare, și-a cuprins stăpînul (susținîndu-l cu cele patru picioare) și a început să lopăteze grăbit din aripi în văzduhul cafeniu al gîștenilor. Zbura ca un vultur. S-a ridicat mult deasupra celorlalți, care acum, se chinuiau, călare pe măgarii lor, să străbată fiecare tur de cursă. Pentru măgar acum totul era mai simplu, fiecare tur trecea așa cum un vultur își străbate fiecare cerc, rotindu-se și lopătînd din imensele aripi în înălțimile amețitoare ale asfințitului. Au trecut primii linia de sosire, au cîștigat această bătălie, dusă, nu pentru ei, ci pentru iluminarea speciilor, pentru dezrobirea măgarilor și pentru emanciparea țăranului de pretutindeni. Și iată-i din nou triumfători în lumina orbitoare a soarelui gîștenilor, pentru a cîta oară,  pe prima poziție a podiumului. Nu s-au întors să-și primească premiul, pentru victoria lor nu se inventase încă un premiu pe măsură, și-au luat zborul direct de pe podium, s-au mai rotit de trei ori deasupra gîștenilor în cercuri amețitor de înalte. Scorilo a strigat atunci:  

    „COMPLEVI OPUS. EXPECTA MARCELLUS. MARCELLUS DUCERE NOVAM EXPEDITIONEM IN TRIUMPHO. QUOD INCEPIMUS CONFICIEMUS. GLORIAE GASTENI.” și de atunci nimeni nu mai știe nimic de ei.