Scorilo și răzbunarea măgarului înaripat (episodul 4)

    Bătrânii satului povestesc că cei doi bandiți l-au bătut atît de crunt cu o scîndură pe bietul măgar că a doua zi dimineața cu greu se mai ținea pe picioare, clătinându-se cînd într-o parte cînd în cealaltă. În dimineața următoare măgarul i-a povestit tot  în amănunt lui Scorilo: cum fusese bătut cu scîndura, cine erau cei doi, cum au furat trofeele din vitrină, cum au plecat cu sacii plini de medalii, trofee și alte obiecte de valoare, cum i-au furat pînă și penele de gîscă cu care-și așternu-se staulul. Scorilo rămase mult timp fără glas, cu un zîmbet de amărăciune abia schițat. Îi venea să plîngă dar era prea trist ca să mai poată vărsa o singură lacrimă. Mult timp rămase ghemuit lîngă măgarul înaripat îmbrățișându-l, parcă în compensație, pentru suferința îndurată. Simțeau amândoi sfîrșitul ce li se pregătea, știau că sătenii s-au înțeles împotriva lor și că-și doreau, mai mult ca orice, să îi vadă morți. Dar lui Scorilo nu îi era frică de moarte, îi era milă de săteni așa cum îi era de toate ființele care au avut neprețuita șansă a apariției în lume și au irosit-o existând ca banale ciuperci crescînd pe trunchiul unor brazi sau ca simpli oxiuri mîzgâlind  un rect plin de fecale, pentru că un astfel de rect însemna și pentru acei săteni întreg universul și întreaga cunoaștere. Îi compătimea mai ales pentru condiția lor de țărani încremeniți în proectul muncii cîmpului, pentru neșansa lor de a nu accede la adevăratul univers, pentru autolimitarea și irosirea unor destine promițătoare. Dar era inutil căci atunci pentru țăraul gîștean măgarul și munca pămîntului însemnau tot universul. Scorilo însă nu se gîndea la moarte, era atunci fascinat și în același timp contrariat de o altă necunoscută . Se gîndea(revoltat că nu poate înțelege acest paradox care-i măcina mintea) la: Cît de largă trebuie să fie categoria umanului pentru a include în ea și pe cei doi bandiți care-i loviseră măgarul?  Oare nu aparțin aceștia unor categorii retrogradate ale speciei? și atunci în ce registru al umanului ar putea fi încadrați. Dar Scorilo nu a abandonat, credea în puterea exemplului personal, credea în forța de emancipare pe care o impunea prin sacrificarea propriului destin. 

   Tînărul a ridicat măgarul în spate și la cărat așa, drum lung, pînă la kilometru de unde se lua startul în cursa de măgari. Pe drum singurul gînd care-i venea în minte era: Cum a putut acest măgar să mă care în spate toată viața lui, nu e oare obligația mea să-l car măcar o oră, măcar atît. Și cîte curse am cîștigat eu pe spinarea acestui biet animal, oare nu-i sunt dator să-i ofer spinarea mea pentru o ultimă cursă, o ultimă victorie. Și a luat startul așa,cu măgarul în spate, alergînd greoi, vizibil încetinit de o greutate prea mare pe umerii lui. Nimeni nu le-a dat cea mai mică șansă....