Despre prăbuşirea sistemului de iluzii

    Una dintre cele mai spectaculoase descrieri ale depresiei ca stare trăită concret şi nu ca observaţie exterioară este poate „dezagregarea sistemului de iluzii”

Dar ce înseamnă acest termen complet nou, ce este sistemul de iluzii?

Este se pare un angrenaj psihic ,o adaptare a conştienţei umane care îi permite să-și depăşească problema  conştientizării limitelor propriei, a morţii şi a evenimentelor tragice care i se pot petrece.

   Totul pleacă de la ideea că noi toţi suntem „fiinţe născute cu o condamnare la moarte în buzunar“ iar conştientizarea acestui fapt ar duce la imposibilitatea îndeplinirii oricărei activităţi, că cine şi ce ar mai face dacă în fiecare secundă ar fi acaparat de gândul morţii? Ce rost ar mai avea atunci toate activităţile lui?

 

„Pentru ca să putem înainta în viaţă, pentru ca să nu ne instalăm în catalepsia nonsensului, este nevoie de un sistem de iluzii, de un "ca şi cum" al eternităţii din care gîndul morţii să fie periodic izgonit. Numai dacă ţinem ochii închişi "într-o anumită privinţă"sîntem sufleteşte integri. "Sistemul de iluzii" este singurul garant al acestei miopii existenţiale, singura pavăză împotriva lucidităţii care încearcă să ne convingă, în fiecare dimineaţă, că nu avem nici un motiv serios ca să ne părăsim patul.”

„Să nu umblăm, aşadar, la sigilul ce pecetluieşte iluziile în care sîntem genetic împachetaţi.Pentru că în codul fiinţei noastre iluzia a fost pusă asemeni unei enzime care, dispărînd, ar bloca metabolizarea substanţelor ce face cu putinţă viaţa. Am putea s-o imaginăm la fel de bine ca pe un strat protector fără de care sufletul ajunge în contact direct cu luciditatea şi se destramă. Ceea ce nu înseamnă că luciditatea, cîtă vreme iluzia funcţionează, devine pur şi simplu inexistentă şi că atîtavreme cît iluzia ne menţine ferm pe tărîmul sănătăţii mentale, adevărurile pe care luciditatea ni lesemnalează ar fi de tot ignorate. Numai că nefiind ignorate, nu înseamnă că ele nu ne dau pace.Dimpotrivă, ele stau undeva la periferia fiinţei noastre, într-o discreţie cuviincioasă. Ca să le sesizăm,trebuie să tragem cu ochiul la ele, să ni le "aducem aminte", ceea ce înseamnă că îndeobşte ele nu sînt acolo, "în minte", şi că trebuie chemate şi scoase din ascunzişul lor. Mecanismul bolii în asta constă: în mutarea "adevărului ultim" al vieţii din periferia privirii în centrul ei. În transformarea lucidităţii din accident în metodă. În ecorşaj. În jupuirea vieţii de iluzie, care e epiderma ei.

    Într-un film al lui Kubrick, un bărbat străbate, în vis, un coridor nesfîrşit ale cărui camere, pustii,au uşile larg deschise. Succesiunea monotonă a camerelor nepopulate şi terifiante se întrerupe peneaşteptate. În mijlocul unei camere, cu faţa întoarsă către uşă, se află, în splendoarea goliciunii ei, ofemeie care îi face semn bărbatului să intre. Acesta se apropie şi o ia în braţe. Aparatul se roteşte apoi încet, ajunge în spatele femeii şi atunci vedem că mîinile bărbatului care au cuprins-o s-au înfipt într-un trup ecorşat şi putrid, în straturile de sub piele, în muşchii dezveliţi, în sînge, în cartilagii şi în oasele care răsar ici şi colo.

    Kubrick ne pune aici în faţa unui subiect ambigui: însuşi trupul nostru. Care este "adevărul" lui? Este oare un om în pielea goală ― "gol"? Sau mai degrabă el este "îmbrăcat" în propriul lui derm, învreme ce adevărata goliciune presupune o dezvăluire suplimentară, accesul la visceralitate prin jupuire, disecţie şi eviscerare? Cînd strîng în braţe un trup, ce "atîrna" mai greu: catifeaua pielii sau digestia bine ascunsă sub această catifea? Cînd sărut, în joc e extazul sau transferul de salivă de la ogură la alta? Două trupuri înlănţuite sînt sublime? Sau actul împreunării este o gimnastică grotescă însoţită de grohăituri?

    Aşadar, cîtă vreme există obiecte ambigue, obiecte care prezintă, oferă, expun şi care,simultan, retrag, ascund, camuflează, totul devine în fond o chestiune de perspectivă şi alegere.Comportarea noastră faţă de aceste obiecte implică întotdeauna opţiunea: vrem să rămînem la nivelul splendorii epidermei sau, printr-un imprudent gest de "dezgolire", vrem să pătrundem în "adevărul"viscerelor? Ce este "mai adevărat" într-un obiect: vizibilul lui imediat? Sau ceea ce este ascuns în el, îndepărtatul, ceea ce nu-ţi cade sub mînă, dar care, ascuns fiind, poate la o adică, cu preţul unui efort sau al unei operaţii anume, să devină vizibil?

   Această putinţă de a face vizibil ceea ce în primă instanţă este ascuns este temeiul îndepărtat al prăbuşirii sistemului de iluzii. Epiderma poate fi denunţată ca iluzie şi "iluzia epidermei" poate fi astfel surpată tocmai pentru că viscerele unui trup, ascunse fiind, nu sînt şi principial invizibile. Boala,suferinţa şi moartea pot fi foarte bine, cel puţin în clipa asta, neexplicite, pliate, la pîndă doar. Dar ele pot, în principiu, să apară, să fie văzute şi să fie proclamate ca "adevăr ultim" al vieţii. Ce importanţă are că ele sînt camuflate sub stratul acesta de agitaţie, de vorbe, de bucurii, distracţii şi aspiraţii pe care îl numim îndeobşte "viaţă"?

   Boala pe care medicii o numesc depresie, şi pe care am preferat să o numesc prăbuşire a sistemului de iluzii, este acest ecorşaj existenţial. Cînd ea survine, mecanismul prin care privirea noastră se mulează pe ambiguitatea lucrurilor, dozînd întocmai cantitatea de ascuns care trebuie să corespundă fiecărei dezvăluiri, se dereglează. Depresia este insurecţia nevăzutului. Suprafaţa, sediul splendorii, este constrînsă să abdice. Regula este acum a adîncului, a neantului, a prăpastiei, a tot ceea ce pînă atunci stătuse la pîndă.”                                                                                                                             

(Gabriel Liiceanu, Ușa Interzisă)