Cartea, un embrion de hârtie

 „Cînd ajungeam la capătul şirului de cioburi colţuroase şi barbare ce închideau în ele toate ipostazele luminii pămînteşti, scoteam din buzunar o bilă de sticlă, cea pe care-o găsisem, în grosimea timpului, dezghiocînd coaja verde, ţepoasă, a unei castane. O aşezam la extremitatea dreaptă a şirului, aproape de muchia mesei,apoi o ridicam între degete ca să pot privi în focarul ei lumina ne-pămîntească, revelaţia, iluminarea, extaza, aura epileptică, poezia, cocaina, orgasmul, intuiţia, somnul R.E.M., viziunea şi viziunea viziunilor, efectul kirilian şi fractalii săi tot mai puri, acea lumină pe lîngă care lumina noastră e pămînt negru şi plumb. Apropiam uşor bila de faţa mea pînă cînd ea, de mărimea globilor ochilor mei, forma un triunghi cu ei, trei ochi, doi de carne, unul de sticlă, ce se priveau într-un circuit de suveică pînă cînd ochii mei înşişi deveneau de sticlă strălucitoare, priviţi atent, dar impersonal, de un glob ocular viu, suspendat în aer, cu muşchi periorbiculari, cornee gălbuisidefie, străbătută de vinişoare, iris cafeniu şi pupilă dilatată de penumbră. După o vreme globul se vitrifica la loc şi ochii mei reîncepeau să vadă. Atunci îmi plimbam bila pe braţul meu gol, pnvindu-mi prin ea firele de păr şi solzii epidermei, deodată dilatate ca un peisaj împădurit. O rostogoleam, îngheţată, pe sub cămaşă, pe toracele costeliv, o opream, apăsînd-o un pic, în scobitura buricului. Impregnată oarecum, deşi atît de incoruptibilă, de mirosul pielii mele, o plimbam în cele din urmă peste paginile manuscrisului meu pufos şi interminabil, citind cuvinte lăţite brusc, trapezoidal, în bulbucul de cuarţ ce lăsa alături un mic şi intens punct de lumină. În amurgul adînc, foile erau pieliţe, aidoma celor pe care mama le scotea cu cuţitul cînd tăia carnea, sau ca băşica sidefie de peşte. Bila se plimba peste pieliţe umede, pline de capilare. Sub sfera grea, transparentă, literele formate cu pixul se dilatau într-atît, că prin tubuşoarele lor albastre se putea vedea circulaţia sîngelui. Glande sudoripa-re, terminaţii nervoase libere şi organe ale lui Pacini, grăsime dermică şi melanină  (formînd din loc în loc aluniţe, uneori chiar şi negi) se revelau printre litere la trecerea bilei, ca să se resoarbă apoi în foaia poroasă de manuscris. Ce era cartea mea? Un trandafir cu sute ? deja ? de petale? O perlă căreia-i adăugam strat peste strat de sidef? Nu citeam niciodată din urmă, niciodată nu tulburam ordinea foilor, direcţionate ireversibil de săgeata timpului. Să-ndepărtez ultima pagină scrisă şi s-o recitesc pe penultima ar fi echivalat cu o sadică jupuire, ar fi produs suferinţe insuportabile manuscrisului meu. Căci doar ultima pagină era cu adevărat epidermă. Celelalte, deşi fiecare trecuse la rîndul ei prin acest stadiu, degeneraseră, se dizolvaseră-n teanc, restructurîndu-l mereu, pînă cînd teancul na mai fost ? şi nu mai este ? un foietaj, ci un animal compact de substanţă hialină, cu pielea acoperită de desene de camuflaj. Nu scriu o carte, ci cresc un embrion în uterul trist al ţestei şi-al camerei şi-al lumii mele.”                                                                                                                                                                                                   M. Cărtărescu, Orbitor Vol. II Corpul