Episod1: Marcel, măgarii și Transplantul de Destin

Marcel provenea dintr-o familie săracă. Era atît de săracă că nu-și permitea nici măcar să-și cumpere propriul măgar, așa cum mai toți țăranii din acel sat aveau. Însă la fel ca toți ceilalți țărani din satul Gîșteni și familia lui Marcel avea antenă parabolică. Acum e adevarat și sărăcia îi împingea uneori, și asta și pt că nu aveau încă un lighean în curte, să scoată antena de pe stîlp și să se spele pe cap sau să frămînte pîinea pe tăblia acesteia.

     Se născuse deja cu un dezavantaj teribil pentru că măgarul, pentru satul Gîșteni, însemna totul așa cum pentru cercetători știința înseamnă totul sau așa cum pentru păstor turma înseamnă totul. Și cît de mult își dorea și el să aibă propriul lui măgar... Era visul lui de mic copil. Așa cum alți copii  își doreau o bicicletă sau un PlayStation, ei bine așa își dorea și Marcel un măgar. Suferea enorm, ajunsese să aibă pînă și obsesii și complexe de inferioritate față de copiii din sat care aveau un măgar în gospodărie.

   Un măgar ar fi schimbat totul, ar fi realiniat destinul lui pe un parcurs firesc, i-ar fi redat lui Marcel orgoliul și mîndria de țăran romîn, i-ar fi redat sufletului său aripile amputate de această tragică nedreptate a soartei, acest dezechilibru al ființei cauzat de absența măgarului.

   Fac deci apel la toți cititorii acestui articol de a dona cîte puțin din soarta lor mai bună și mai generoasă acestui suflet cumplit nedreptățit. Donațiile de soartă se vor face în contul sufletului acestui Marcel prin intermediul și cu sprijinul BĂNCII NAȚIONALE A DESTINULUI ROMÂNESC.

   Acțiune inițiată de Guvernul Destinului Românesc

Suntem recunoscători de asemeni Uniunii Europene pentru fondurile nerambursabile de Destin European acordate României care fac posibilă această campanie.

Cartea, un embrion de hârtie

 „Cînd ajungeam la capătul şirului de cioburi colţuroase şi barbare ce închideau în ele toate ipostazele luminii pămînteşti, scoteam din buzunar o bilă de sticlă, cea pe care-o găsisem, în grosimea timpului, dezghiocînd coaja verde, ţepoasă, a unei castane. O aşezam la extremitatea dreaptă a şirului, aproape de muchia mesei,apoi o ridicam între degete ca să pot privi în focarul ei lumina ne-pămîntească, revelaţia, iluminarea, extaza, aura epileptică, poezia, cocaina, orgasmul, intuiţia, somnul R.E.M., viziunea şi viziunea viziunilor, efectul kirilian şi fractalii săi tot mai puri, acea lumină pe lîngă care lumina noastră e pămînt negru şi plumb. Apropiam uşor bila de faţa mea pînă cînd ea, de mărimea globilor ochilor mei, forma un triunghi cu ei, trei ochi, doi de carne, unul de sticlă, ce se priveau într-un circuit de suveică pînă cînd ochii mei înşişi deveneau de sticlă strălucitoare, priviţi atent, dar impersonal, de un glob ocular viu, suspendat în aer, cu muşchi periorbiculari, cornee gălbuisidefie, străbătută de vinişoare, iris cafeniu şi pupilă dilatată de penumbră. După o vreme globul se vitrifica la loc şi ochii mei reîncepeau să vadă. Atunci îmi plimbam bila pe braţul meu gol, pnvindu-mi prin ea firele de păr şi solzii epidermei, deodată dilatate ca un peisaj împădurit. O rostogoleam, îngheţată, pe sub cămaşă, pe toracele costeliv, o opream, apăsînd-o un pic, în scobitura buricului. Impregnată oarecum, deşi atît de incoruptibilă, de mirosul pielii mele, o plimbam în cele din urmă peste paginile manuscrisului meu pufos şi interminabil, citind cuvinte lăţite brusc, trapezoidal, în bulbucul de cuarţ ce lăsa alături un mic şi intens punct de lumină. În amurgul adînc, foile erau pieliţe, aidoma celor pe care mama le scotea cu cuţitul cînd tăia carnea, sau ca băşica sidefie de peşte. Bila se plimba peste pieliţe umede, pline de capilare. Sub sfera grea, transparentă, literele formate cu pixul se dilatau într-atît, că prin tubuşoarele lor albastre se putea vedea circulaţia sîngelui. Glande sudoripa-re, terminaţii nervoase libere şi organe ale lui Pacini, grăsime dermică şi melanină  (formînd din loc în loc aluniţe, uneori chiar şi negi) se revelau printre litere la trecerea bilei, ca să se resoarbă apoi în foaia poroasă de manuscris. Ce era cartea mea? Un trandafir cu sute ? deja ? de petale? O perlă căreia-i adăugam strat peste strat de sidef? Nu citeam niciodată din urmă, niciodată nu tulburam ordinea foilor, direcţionate ireversibil de săgeata timpului. Să-ndepărtez ultima pagină scrisă şi s-o recitesc pe penultima ar fi echivalat cu o sadică jupuire, ar fi produs suferinţe insuportabile manuscrisului meu. Căci doar ultima pagină era cu adevărat epidermă. Celelalte, deşi fiecare trecuse la rîndul ei prin acest stadiu, degeneraseră, se dizolvaseră-n teanc, restructurîndu-l mereu, pînă cînd teancul na mai fost ? şi nu mai este ? un foietaj, ci un animal compact de substanţă hialină, cu pielea acoperită de desene de camuflaj. Nu scriu o carte, ci cresc un embrion în uterul trist al ţestei şi-al camerei şi-al lumii mele.”                                                                                                                                                                                                   M. Cărtărescu, Orbitor Vol. II Corpul      

ATENȚIE! Și timpul zboară!

„Am zis: Astea sunt zilele tale, vezi ce alegi din ele.  Știam că sunt 90 de zile făcute dintr-o calitate aparte a timpului. Ele aveau o miză. Nu-mi puteam permite să-mi bat joc de vreuna dintre ele.

    Dar cine ne împiedică să gîndim așa încă din zorii vieții și să ne gîndim viața -exact așa cum e, de altfel- ca pe o perioadă de zile numărabile? Dacă la 20 de ani ți-ai spune: „Ai în viață, cu puțin noroc, 50 de ani plini, adică 18250 de zile. Astea sunt zilele tale. Vezi ce faci cu ele.” Și pentru că sunt zilele viții mele și pentru că miza lor e însăși miza vieții mele, nu sunt ele, toate și fiecare în parte, alcătuite dintr-o calitate aparte a timpului? Că sunt 18250 și nu 90 nu schimbă din punct de vedere esențial nimic. Din punct de vedere esențial contează un singur lucru: că ele reprezintă, întocmai ca și cele 90 de zile, un interval finit. Alcătuit din elemente trecătoare și ireversibile. Faptul că fiind multe -18250!- nu le pot vedea capătul este o chestiune de miopie existențială sau de lipsă de imaginație. E drept, pe cele 90 de zile de acum le-am putut pipăi în concretitudinea lor, le-am putut așeza în an, în începutul și sfîrșitul toamnei (...)Dar cine mă  împiedică cînd e vorba de 18250 de zile, să mă gîndesc că mai am de trăit de 50 de ori 50 de schimbări ale anotimpurilor?

   Oricum îmi spun, în ce mă privește e prea tîrziu, pentru că nu mai am 20 de ani. Am lăsat în urma mea aproape șase decenii, iar acest experiment nu face decît să mă facă să regret ceea ce am lăsat în spate, și cu puțin noroc, să mă ajute pentru deceniul care  a mai rămas.”

                                                                                                           Gabriel Liiceanu, Ușa Interzisă

Logicianul

„...aveam un coleg care, înainte de a deveni „logician”  fusese croitor la APACA(...) avea structura unui jucător de rugby din linia a IIIa ,mâinile uriașe,capul masiv în formă de pară, ochii mici, călcătura lată. Ajuns într-o zi la institut, ne povestește cum acasă tocmai terminase de mîncat o cratiță mare de varză cu carne, direct din cratiță și mușcînd dintr-o franzelă, totul sub ochii unui vecin care l-a privit pe tot parcursul mesei, fascinat, dintr-un coridor comun...

   Altă dată, într-o dimineață brumoasă de toamnă, a venit la institut cu o sticlă de must din care ne-a oferit cîte un păhărel  îmbiindu-și mai ales colegele să bea, pentru că era „bun și dulce”. Apoi ne-a povestit cum făcuse mustul. În seara precedentă, strugurii, care umpluseră cada de baie, fusese călcați în pcioare (oarecum ,îmi imaginam eu, în stilul în care Odiseu și tovarășii săi tropăie strugurii în peștera lui Polifem pentru a-l îmbăta pe ciclop). Curînd s-a dovedit însă că strugurii, al cărui must tocmai îl băuserăm, fuseseră prelucrați astfel:  Logicianul nostru și soția sa (purtînd numele suav de candida) se dezbrăcaseră goi-pușcă, se urcaseră în cadă și, la un moment dat, inspirați de ritualul bahic pe care îl resuscitau într-un apartament de bloc din Militari, trăiseră, scăldați pe jumătate în must, o toridă scenă de amor pe patul de struguri din cadă. Două-trei doamne care ascultau povestea cu paharul gol în mînă, au părăsit biroul în grabă cu batista la gură.”

                                                                      Gabriel Liiceanu, Ușa Interzisă

Albastru orbitor

Stomatologul (S): - Cu ce vă pot fi de folos ?
Pacientul (P) -Aş dori, dacă este posibil, un tratament pentru albăstrirea dinţilor.
S (confuz) : De albire cred că vrei sa zici.
P: A nuu! eu vreau de albăstrire.
S: cum aşa? eu nici n-am mai auzit...vorbiţi serios sau...
P: Haideţi d-le, tre să fie o soluţie, eu asta caut,tre să mă înţelegeţi.
S:  D-le, dar v-aţi gândit, o să arătaţi de parca-ţi fi băut cerneală, vreţi să creadă lumea că aţi tras gel de pix ?
P: Domnule ,sincer, nu-mi pasă. Dar să-mi spuneţi, că eu nu am prea mult timp, aveţi o soluţie sau caut în altă parte ?
S: Ar fi ceva, dar nu ţine mai mult de 4-5 zile din câte ştiu .
P: 4-5 zile e perfect
S: am o soluție de fluoresceină albastră, o să fiți primul pe care o testez
P: Hai că mi-ați captat atenția, aștept să văd și rezultatul.Dacă iese bine mai trec pe aici
S: Da d-le doar să nu-mi speriați pacienții cu albăstreala asta pe dinți
P: Nu, deloc,o să le zâmbec cu mândrie,să vadă câtă pricepere, cu câtă grijă lucrați, ce albastru orbitor!
S: Păi cu așa reclamă..mâine poimâine mă dau ăștia afară din cabinet
S: Dar, că tot m-ați făcut curios, la ce vă ajută acest tratament?
P: O să vă explic, dar cred că nici dumneata nu o să mă crezi.
S: Pune-mă la-ncercare!
P: Păi eu aveam până nu demult, adică din naștere ce să mai..aveam dinții albaștri,dar cu vremea sau cam albit,iar acum din câte văd se mai și înnegresc.
P: Vedeți! e foarte inestetic așa.
S: Să nu-mi zici că ești și tu vre-o specie de extraterestru sau ceva?
P: Nu mai nimerit dar nici departe nu sunteți,
S: Ei cum... adică sunt pe aproape, dar ce? te pomenești că ai fi vreun humanoid modificat genetic?
P: Nu domnule, nici vorbă!așa ceva nu există nici pe lumea asta nici pe cea din care vin eu.
S: Dar de unde vii dumneata?
P: Eu...de departe,peste mări și țări, ani lumină.
S: Și mai exact unde vine asta?
P: Păi și eu într-o zi, stând pe acasă mă uitam așa pe geam și nu-mi venea să cred domnule cât de departe stau, stau departe tare ce să mai...
S: Mai precis?
P: D-le, mai precis, daca nu stau pe lumea asta, nu e clar că stau pe lumea cealaltă?
S: (preparând o soluție albastră) Nu prea ne înțelegem. Cum te numești domnule că mai zăpăcit de tot?
P: Domnule doctor, eu sunt foarte cunoscut acolo de unde vin, mă și mir că mă mai întrebați,
P: Sunt eu, Harap-Albastru, dacă nu mai recunoscut încă..
S: (zâmbind ironic) Hai domnule glumești, sigur nu ești Făt-Frumos? unde ai lăsat calu”?
P: Vă asigur că eu sunt, deși multă lume chiar ne confundă, mai ales de cînd mi s-au albit dinții,cât despre cal, n-am îndrăznit să-l aduc aici în cabinet, dar dacă insistați..(pregătindu-se să șuiere calul)
S: (alarmat) Stai, nu, nuu! la cai nu mă pricep, e de ajuns! dacă mai chemai și calu”...
P: Nu că dânsul n-are probleme cu dantura, doar așa dacă știați să-mi spune-ți ce vîrstă are.
S: Lasă-l hai! zii aaa, și clătește bine cu apă...
P: Aaaa!
S: Acum ține soluția asta 3 minute să se coloreze bine, apoi scuipi și clătești bine.

Despre prăbuşirea sistemului de iluzii

    Una dintre cele mai spectaculoase descrieri ale depresiei ca stare trăită concret şi nu ca observaţie exterioară este poate „dezagregarea sistemului de iluzii”

Dar ce înseamnă acest termen complet nou, ce este sistemul de iluzii?

Este se pare un angrenaj psihic ,o adaptare a conştienţei umane care îi permite să-și depăşească problema  conştientizării limitelor propriei, a morţii şi a evenimentelor tragice care i se pot petrece.

   Totul pleacă de la ideea că noi toţi suntem „fiinţe născute cu o condamnare la moarte în buzunar“ iar conştientizarea acestui fapt ar duce la imposibilitatea îndeplinirii oricărei activităţi, că cine şi ce ar mai face dacă în fiecare secundă ar fi acaparat de gândul morţii? Ce rost ar mai avea atunci toate activităţile lui?

 

„Pentru ca să putem înainta în viaţă, pentru ca să nu ne instalăm în catalepsia nonsensului, este nevoie de un sistem de iluzii, de un "ca şi cum" al eternităţii din care gîndul morţii să fie periodic izgonit. Numai dacă ţinem ochii închişi "într-o anumită privinţă"sîntem sufleteşte integri. "Sistemul de iluzii" este singurul garant al acestei miopii existenţiale, singura pavăză împotriva lucidităţii care încearcă să ne convingă, în fiecare dimineaţă, că nu avem nici un motiv serios ca să ne părăsim patul.”

„Să nu umblăm, aşadar, la sigilul ce pecetluieşte iluziile în care sîntem genetic împachetaţi.Pentru că în codul fiinţei noastre iluzia a fost pusă asemeni unei enzime care, dispărînd, ar bloca metabolizarea substanţelor ce face cu putinţă viaţa. Am putea s-o imaginăm la fel de bine ca pe un strat protector fără de care sufletul ajunge în contact direct cu luciditatea şi se destramă. Ceea ce nu înseamnă că luciditatea, cîtă vreme iluzia funcţionează, devine pur şi simplu inexistentă şi că atîtavreme cît iluzia ne menţine ferm pe tărîmul sănătăţii mentale, adevărurile pe care luciditatea ni lesemnalează ar fi de tot ignorate. Numai că nefiind ignorate, nu înseamnă că ele nu ne dau pace.Dimpotrivă, ele stau undeva la periferia fiinţei noastre, într-o discreţie cuviincioasă. Ca să le sesizăm,trebuie să tragem cu ochiul la ele, să ni le "aducem aminte", ceea ce înseamnă că îndeobşte ele nu sînt acolo, "în minte", şi că trebuie chemate şi scoase din ascunzişul lor. Mecanismul bolii în asta constă: în mutarea "adevărului ultim" al vieţii din periferia privirii în centrul ei. În transformarea lucidităţii din accident în metodă. În ecorşaj. În jupuirea vieţii de iluzie, care e epiderma ei.

    Într-un film al lui Kubrick, un bărbat străbate, în vis, un coridor nesfîrşit ale cărui camere, pustii,au uşile larg deschise. Succesiunea monotonă a camerelor nepopulate şi terifiante se întrerupe peneaşteptate. În mijlocul unei camere, cu faţa întoarsă către uşă, se află, în splendoarea goliciunii ei, ofemeie care îi face semn bărbatului să intre. Acesta se apropie şi o ia în braţe. Aparatul se roteşte apoi încet, ajunge în spatele femeii şi atunci vedem că mîinile bărbatului care au cuprins-o s-au înfipt într-un trup ecorşat şi putrid, în straturile de sub piele, în muşchii dezveliţi, în sînge, în cartilagii şi în oasele care răsar ici şi colo.

    Kubrick ne pune aici în faţa unui subiect ambigui: însuşi trupul nostru. Care este "adevărul" lui? Este oare un om în pielea goală ― "gol"? Sau mai degrabă el este "îmbrăcat" în propriul lui derm, învreme ce adevărata goliciune presupune o dezvăluire suplimentară, accesul la visceralitate prin jupuire, disecţie şi eviscerare? Cînd strîng în braţe un trup, ce "atîrna" mai greu: catifeaua pielii sau digestia bine ascunsă sub această catifea? Cînd sărut, în joc e extazul sau transferul de salivă de la ogură la alta? Două trupuri înlănţuite sînt sublime? Sau actul împreunării este o gimnastică grotescă însoţită de grohăituri?

    Aşadar, cîtă vreme există obiecte ambigue, obiecte care prezintă, oferă, expun şi care,simultan, retrag, ascund, camuflează, totul devine în fond o chestiune de perspectivă şi alegere.Comportarea noastră faţă de aceste obiecte implică întotdeauna opţiunea: vrem să rămînem la nivelul splendorii epidermei sau, printr-un imprudent gest de "dezgolire", vrem să pătrundem în "adevărul"viscerelor? Ce este "mai adevărat" într-un obiect: vizibilul lui imediat? Sau ceea ce este ascuns în el, îndepărtatul, ceea ce nu-ţi cade sub mînă, dar care, ascuns fiind, poate la o adică, cu preţul unui efort sau al unei operaţii anume, să devină vizibil?

   Această putinţă de a face vizibil ceea ce în primă instanţă este ascuns este temeiul îndepărtat al prăbuşirii sistemului de iluzii. Epiderma poate fi denunţată ca iluzie şi "iluzia epidermei" poate fi astfel surpată tocmai pentru că viscerele unui trup, ascunse fiind, nu sînt şi principial invizibile. Boala,suferinţa şi moartea pot fi foarte bine, cel puţin în clipa asta, neexplicite, pliate, la pîndă doar. Dar ele pot, în principiu, să apară, să fie văzute şi să fie proclamate ca "adevăr ultim" al vieţii. Ce importanţă are că ele sînt camuflate sub stratul acesta de agitaţie, de vorbe, de bucurii, distracţii şi aspiraţii pe care îl numim îndeobşte "viaţă"?

   Boala pe care medicii o numesc depresie, şi pe care am preferat să o numesc prăbuşire a sistemului de iluzii, este acest ecorşaj existenţial. Cînd ea survine, mecanismul prin care privirea noastră se mulează pe ambiguitatea lucrurilor, dozînd întocmai cantitatea de ascuns care trebuie să corespundă fiecărei dezvăluiri, se dereglează. Depresia este insurecţia nevăzutului. Suprafaţa, sediul splendorii, este constrînsă să abdice. Regula este acum a adîncului, a neantului, a prăpastiei, a tot ceea ce pînă atunci stătuse la pîndă.”                                                                                                                             

(Gabriel Liiceanu, Ușa Interzisă)