joi, 27 martie 2014

Rubrica: De prin cărți + fragmente care mi-au rămas în minte

1.) Din Orbitor, Aripa Stîngă (Mircea Cărtărescu) :

     „Trecutul este totul, viitorul este nimic, nu există alt sens al timpului. Trăim
pe-o bucăţică de calcar din scleroza în plăci a cosmosului.”

   „Sîntem animale nostalgice, abjecţie organizată geometric, de parcă genitorul
nostru ar fi scuipat în cupa unui crin şi noi ne-am fi alcătuit acolo, din flegmă şi
parfum.”

     „Cu toţii avem memoria trecutului, dar cîţi dintre noi ne putem aminti viitorul?Şi totuşi
stăm între trecut şi viitor ca un corp vermiform de fluture între cele două aripi ale
sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis filamentele nervoase pînă
către marginile ei; cealaltă ne este necunoscută, de parcă ne-ar lipsi ochiul din
partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o singură aripă?....Vedem ţinta
noastră în oglindă, în iluzie, dar prin asta ştim că ea totuşi există undeva în realitate.
Orbirea noastră faţă de viitor se aseamănă cu agnozia corporală a unor
bolnavi: pentru ei, pur şi simplu a dispărut jumătatea dreaptă (sau stingă) a lumii,
cu tot cu jumătatea respectivă a corpului lor. Acolo nu există nici măcar nimic
pentru ei, e ca tăcerea absolută a surzilor din naştere, în lipsa oricărei noţiuni sau
intuiţii a zgomotului.”

     „Că sîntem larve ale unei fiinţe astrale ne-o arată trunchiul nostru cerebrospinal.
Cu măduva spinării ca rădăcină şi cu cele două emisfere cerebrale din
ţeastă ca două cotiledoane cărnoase, el seamănă perfect cu o plăntuţă în primele
stadii de după-ncolţire. Carnea e pămîntul în care a fost sădită şi pe care-l va
epuiza de resurse, creierul va fi şi el consumat şi se va zbîrci ca miezul de nucă
într-un fruct sec, iar din mijlocul lui vor izbucni, fragede şi luminoase, cele două
frunzuliţe, aripi ale sufletului, aripi ale duhului, care vor părăsi răsadniţa acestei
lumi pentru ca, îmbrăcate în slava unui corp ceresc, să fie plantate pe un pămînt
nou, sub un cer nou.”

     „Aş fi putut fi o ciupercă provocînd o
candidoză bucală vreunui cîine vagabond, sau naiba mai ştie ce, orice. Nu numai
fără conştiinţă, dar şi fără conştientă, pînă şi fără senzaţii. Doamne, cît de oribil o
fi să trăieşti fără senzaţii? Să ai şansa dumnezeiască să apari în lume şi să nu poţi
fi-n lume decît o bucată de iască pe un trunchi de brad, sau un oxiur mîzgălit de
fecale într-un rect care pentru tine este tot universul. Şi aici mă apucă nebunia,
aici sar cu totul din pat şi umblu prin casă cu capu-n palme, mormăind repede
ceva, doar ca să nu mă mai aud gîndind. Pentru că mintea mea limpezită brusc şi
perversă îmi spune continuu că asta şi sînt, că sînt cu adevărat un oxiur şi că
lumea e cu adevărat un anus scîrbos şi că n-o să ştiu niciodată cum e adevăratul
univers, adevărata conştiinţă, adevărata lumină, faţă de care ce e aici e o cloacă.
Mintea mea-mi spune că nu-s decît o mocirlă de carne, vene şi artere, zgîrciuri şi
mucus, şi că ea însăşi nu-i decît o mizerabilă conştientă, abia capabilă să-nţeleagă
propria ei mizerie.”

    „Aveam să exist
într-o istorie, chiar dacă nu a mea, avea să mi se dea coerenţă şi demnitate într-o
lume, fie ea şi cea mai iluzorie dintre lumi. Căci realitatea ţi-o dă povestea, nu
substanţa. Poţi fi cioplit în piatră şi să nu exişti, pierdut undeva între nesfîrşite
dune, dar dacă eşti o fantomă-ntr-un vis, tocmai lumina mare a visului te
justifică, te clădeşte. Şi acolo, în povestea-ncîlcită din mintea vreunui adormit, eşti
mai adevărat decît un miliard de lumi locuite.”


2 comentarii:

  1. Eu zic că viitorul e totul căci trecutul e doar informativ. Ceea ce a fost trebuie să facă noul.
    Nu ştiu dacă sufletul este o sămânţă eternă care tot absoarbe dar dacî da, ce rol au urmaşii?
    Trist dar adevărat este că viaţa e practic inutilă în sensul că totul există deja într-un ciclu neîntrerupt dar în continuă manifestare variată. Repetiţia e mama naturii. Evoluţia în curs minte realitatea cu succes şi realizare. Descoperirea nu e doar pură întâmplare ci şi un act lipsit de originalitate.
    Personajul e o realitate manifestată în biologia cerebrală a animalului conştient sau crezându-se a se fi aşa. Ceea ce nu există în afara minţii nu este o altă entitate ci manifestarea ei.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ai adus argumente reale, obiecțiile sunt valabile, cred eu. Dar sunt situatii, unele imaginare, altele reale, în care fragmentele astea își cîștigă valoarea lor de adevăr. Ideea textului ar fi că oamenii sunt orbi, orbi față de viitor, orbi față de o adevărată realitate pe care nu o pot percepe,căci e dincolo de simțuri, dar nu orbi din naștere pt că își amintesc că aceste elemente de neperceput totuși ar exista (ca remanențe ale unor forme anterioare de percepere a adevărului peste care acum se suprapune uitarea). Textul seamănă oarecum cu mitul platonic al sufletului înaripat (PHAIDROS), iar aici uitarea ar fi echivalentul năpîrlirii (Pteroryesis).

    RăspundețiȘtergere