ALO!...Autobaza?

      „Se întâmpla uneori ca autobuzul sa nu fie plin, iar admiterea pe scaune sa nu fie mai complicata decât cea de pe vremuri la politehnica. În cazul în care esti un nesimtit „profi" si te-ai fixat asupra ochelaristului cu mutra de soarece de biblioteca, adâncit în Eseurile lui Montaigne. Greu e pâna te asezi lânga el. Pe urma ai la îndemâna un instrument simplu, cu rezultate infailibile. Ai ghicit, e vorba

de telefonul mobil. Daca unealta cu pricina suna, lucrurile sunt mai simple ca perfectul simplu. Nu trebuie decât sa fii tu însuti si sa urli de parca te-ai stradui sa acoperi un parc auto. E irelevant ca subiectul tau de discutie nu intereseaza pe nimeni, cu atât mai putin pe vecinul de scaun. Tonul face

muzica, iar tonul tau trebuie sa fie vârtos, ofiteresc si raspicat. Într-o lume atât de deschisa, în care spiritul gregar cunoaste o detenta atât de frumoasa, nu se cade sa ai secrete. Prin urmare, vorbeste tare, fara sfiala, si nu tine cont nici de cei care întorc capul contrariati, doar-doar vei prinde aluzia, nici de ochelaristul care, de când ti-a sunat telefonul, se chinuie sa priceapa o fraza pe care între timp o va fi citit deja de cincisprezece ori, cu un tot mai pronuntat sentiment al inutilitatii.

„CE FACI, FRATIE? EU? ÎN AUTOBUZ. ÎN AUTOBUZ, BA, ESTI SURD?
MA DUC SA-MPING O BILA-N FLOREASCA. CU USCATU' SI SAVARINA. NU
VII SI TU? BA, ESTI NEBUN? CE FACI ACASA? VREI SA DORMI? DE CE,
MA? A, AI FOST LA BAIRAM? SI? A FOST SI BLONDA AIA TÂTOASA? DA,
MA, AIA CARE-AM VAZUT-O-N BAICULUI. SA MORI TU. TE-AI DAT LA EA?
BA, ESTI NEBUN? POATE AFLA CALU', ÎTI FACE BUTONERA, SA DEA
DRACII. HAI, ZII, TE-ARUNCI ÎNCOACE? ESTI BULANGIU, SA MOARA
MAMA. CE, MA? TE DUCI SI DISEARA? BA, ESTI NEBUN?"

Prea putin importa, nesimtit vociferant, daca interlocutorul tau e sau nu nebun. În schimb, vecinul tot mai gârbovit asupra paginii de carte da semne limpezi ca e pe punctul sa-si piarda mintile si ca nu stie ce sa faca. Tentatia reprosului nu-l viziteaza. Omul stie ca orice dojana ar atrage dupa sine

sictirirea brutala. Ti-ar spune cu draga inima „Vorbiti mai încet, va rog", dar banuieste deja riposta: „Ce faci, bai, tragi cu urechea? Pai eu ma bag în sufletu' tau, sa vad ce citesti? Stai, bre, pe coada ta, daca nu vrei s-avem scârba-n casa". Micul ochelarist ar înghiti umilinta si s-ar muta pe alt scaun,

însa nu mai e nici unul liber. Asa ca prefera sa se cenzureze obidit si sa spere ca vei coborî înaintea lui. Ceea ce o sa ai grija sa nu se întâmple. Daca nu te suna nimeni, e cazul sa-ti mobilizezi spiritul creator. Ce înseamna asta? Simplu, apesi de câteva ori pe tastatura mobilului, pâna ajungi la tonurile de apel.  Aici meniul e de o varietate care te umple de placere, fiindca rostul functional al telefonului e însotit de o învioratoare oferta muzicala. Mai simplu spus, tonurile de apel sunt începuturi de manea, asa cum se cuvine sa aiba orice nesimtit care se respecta.”

                                                               Radu Paraschivescu, Ghidul Nesimțitului (fragment)