Dinastia Somnului

Mă trântesc inconștient în pat și zac într-o baltă de vise până dimineața.
Despre profunzimile somnului liniștit, obosiți sau cu mintea odihnită? cum e mai  bine? e bine sa dormi?  cat de bine? cat de mult? cand? Ei bine textul meu nu o să vă răspundă la aceste întrebări.
Mai mult de atât, textul meu nu o să răspundă la nici o întrebare. Punct.
  E dimineață, mă ridic greu din pat apoi recad epuizat în somn, slăbit, lipsit de vlagă. Iar mă trezesc, iar cad, iar mă trezesc....
(apropo...știu că imaginea nu are nici o legătură cu textul dar asta e altă poveste)

ALO!...Autobaza?

      „Se întâmpla uneori ca autobuzul sa nu fie plin, iar admiterea pe scaune sa nu fie mai complicata decât cea de pe vremuri la politehnica. În cazul în care esti un nesimtit „profi" si te-ai fixat asupra ochelaristului cu mutra de soarece de biblioteca, adâncit în Eseurile lui Montaigne. Greu e pâna te asezi lânga el. Pe urma ai la îndemâna un instrument simplu, cu rezultate infailibile. Ai ghicit, e vorba

de telefonul mobil. Daca unealta cu pricina suna, lucrurile sunt mai simple ca perfectul simplu. Nu trebuie decât sa fii tu însuti si sa urli de parca te-ai stradui sa acoperi un parc auto. E irelevant ca subiectul tau de discutie nu intereseaza pe nimeni, cu atât mai putin pe vecinul de scaun. Tonul face

muzica, iar tonul tau trebuie sa fie vârtos, ofiteresc si raspicat. Într-o lume atât de deschisa, în care spiritul gregar cunoaste o detenta atât de frumoasa, nu se cade sa ai secrete. Prin urmare, vorbeste tare, fara sfiala, si nu tine cont nici de cei care întorc capul contrariati, doar-doar vei prinde aluzia, nici de ochelaristul care, de când ti-a sunat telefonul, se chinuie sa priceapa o fraza pe care între timp o va fi citit deja de cincisprezece ori, cu un tot mai pronuntat sentiment al inutilitatii.

„CE FACI, FRATIE? EU? ÎN AUTOBUZ. ÎN AUTOBUZ, BA, ESTI SURD?
MA DUC SA-MPING O BILA-N FLOREASCA. CU USCATU' SI SAVARINA. NU
VII SI TU? BA, ESTI NEBUN? CE FACI ACASA? VREI SA DORMI? DE CE,
MA? A, AI FOST LA BAIRAM? SI? A FOST SI BLONDA AIA TÂTOASA? DA,
MA, AIA CARE-AM VAZUT-O-N BAICULUI. SA MORI TU. TE-AI DAT LA EA?
BA, ESTI NEBUN? POATE AFLA CALU', ÎTI FACE BUTONERA, SA DEA
DRACII. HAI, ZII, TE-ARUNCI ÎNCOACE? ESTI BULANGIU, SA MOARA
MAMA. CE, MA? TE DUCI SI DISEARA? BA, ESTI NEBUN?"

Prea putin importa, nesimtit vociferant, daca interlocutorul tau e sau nu nebun. În schimb, vecinul tot mai gârbovit asupra paginii de carte da semne limpezi ca e pe punctul sa-si piarda mintile si ca nu stie ce sa faca. Tentatia reprosului nu-l viziteaza. Omul stie ca orice dojana ar atrage dupa sine

sictirirea brutala. Ti-ar spune cu draga inima „Vorbiti mai încet, va rog", dar banuieste deja riposta: „Ce faci, bai, tragi cu urechea? Pai eu ma bag în sufletu' tau, sa vad ce citesti? Stai, bre, pe coada ta, daca nu vrei s-avem scârba-n casa". Micul ochelarist ar înghiti umilinta si s-ar muta pe alt scaun,

însa nu mai e nici unul liber. Asa ca prefera sa se cenzureze obidit si sa spere ca vei coborî înaintea lui. Ceea ce o sa ai grija sa nu se întâmple. Daca nu te suna nimeni, e cazul sa-ti mobilizezi spiritul creator. Ce înseamna asta? Simplu, apesi de câteva ori pe tastatura mobilului, pâna ajungi la tonurile de apel.  Aici meniul e de o varietate care te umple de placere, fiindca rostul functional al telefonului e însotit de o învioratoare oferta muzicala. Mai simplu spus, tonurile de apel sunt începuturi de manea, asa cum se cuvine sa aiba orice nesimtit care se respecta.”

                                                               Radu Paraschivescu, Ghidul Nesimțitului (fragment)

Spârcâieli Intergalactice

Mare atenție frați români, avem de discutat o problemă extrem de serioasă. Poate nu numai o dată ați simțit (cred și voi) nevoia să exprimați o frustrare, o nemulțumire, să spuneți tare ce nu vă convine, să numiți lucrurile care vă indispun. Eu nu am nimic împotrivă, e firesc ca omul să-și verse năduful, să-și elibereze tensiunea nervoasă și surplusul de agresivitate. Cu toate acestea parcă în ultima perioadă, mai mult ca oricând, ne confruntăm cu un fenomen social foarte caraghios. Mă refer la exprimarea în mediul artificial al rețelelor de socializare. Oare e normal să împarți toate frustrările tale cu prietenii tăi? vorbim aici de o decență a exprimării într-un spațiu public chiar dacă e virtual. E normal să ieși pe scara blocului și să îi bombardezi pe vecinii tăi (de exemplu) cu toate nemulțumirile tale legate de faptul (să zicem) că: „de ce bărbații doresc doar femei frumoase și nu urâte, deși uneori femeile urâte sunt mai inteligente și mai bune la suflet?”sau dimpotrivă cu toate trăirile și sentimentele pe care le resimți pentru cineva. Oare e normal să ieși pe stradă și să-i agasezi pe trecători cu genul ăsta de subiecte. Eu nu cred că e, iar dacă în spațiu public al cartierului tău, în colectivul alături de care lucrezi sau vecinilor tăi de bloc nu le lansezi astfel de frustrări personale sau așa gânduri intime și declarații emoționante, atunci, de ce?.. în spațiul public al rețelelor de socializare găsești că e potrivit să o faci. De ce e bine să știe toată lumea ce emoții trăiești tu? Dacă îi soliciți pe acești exhibiționiști ai mediilor virtuale de socializare cu aceste întrebări probabil o să-ți răspundă cu un: „Dacă nu-ți place nu te uita, nu te obligă nimeni să citești.” Au dreptate aici și recunosc asta. Problema este însă una de nuanță...Sincer vă spun, pentru mine sunt importante trăirile mele, experiențele mele și nu știu dacă asta mă face egoist dar trăirile exteriorizate în public ale prietenilor mei nu mă impresionează deloc. Gândesc despre mine că ar fi caraghios să exprim tot ce simt pe blog sau pe Facebook, aș fi un fel de GEOANĂ repetând la nesfârșit replici de tipul: ”Mihaela!.. dragostea mea!”. Aș fi penibil și îmi dau seama că, chiar dacă pentru mine reprezintă foarte mult, pentru public ar fi doar o exteriorizare nefirească a unor trăiri personale. Nimic altceva decât niște spectaculoase spârcâieli intergalactice.

 din seria: Ghidul Prostului 

DE AZI BLOGUL ZMEU MAXIMUS INTRĂ ÎN HIBERNARE TEHNICĂ

HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ, HIBERNARE TEHNICĂ


HIBERNARE TEHNICĂ PENTRU O PERIOADĂ NEDETERMINATĂ
 ZMEU MAXIMUS FIE CU VOI 

Românii, somnul și ”barbarii de tirani”

Românului mereu i s-a spus să se deștepte, până și imnul național începe cu acest îndemn adresat românului. Ba mai mult, el trebuie să se deștepte dintr-un somn pt că, după cum bine știți, somnul rațiunii sau încremenirea în proiect (dacă-mi permiteți să fiu mai tehnic) naște monștri.  Iar somnul nu este unul simplu așa ca toate somnurile, este un somn grav, de moarte, adică ”e pe viață și pe moarte frați români!” Și dacă ar fi doar atât dar destinul tragic românesc face ca românul să fie adâncit în acest somn. Deci românul se afla deja într-un somn de moarte...chiar înainte să vină ”barbarii de tirani” ca să-l adâncească și mai tare pe bietul român în acest tragic somn.

  Ar mai fi și acel proverb românesc: „Fiți deștepți băă... că țara geme de proști!” E tot un îndemn. Cu alte cuvinte ”deșteptați-vă băă!” sau ”deșteaptă-te române că România e atât de plină că dă pe afară, adică ”duduie, geme”, deci nu mai spori și tu capitalul de prostie al țării că la capitolul ăsta stăm bine.”

    Nu de mult românul s-a mai pricopsit cu un slogan”MÂNDRI CĂ SUNTEM ROMÂNI”care nu știu dacă are vreo legătură cu proverbul  ”Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”.

    Concluzia care ar fi? Că suntem destul, nu doar un pic, că suntem și mândri.. iar vinovații...binențeles sunt ”barbarii de tirani”.  Dar cu vorba imnului ”Deșteaptă-te” cum rămâne?

Marcel și întâlnirea orizontului de așteptare (ep.10)

Într-una din zile Marcel, în timp ce prepara un amestec de ciuperci halucinogene, frunze de plop si iarba gâştelui (planta cu puternice proprietati psihanaleptice ce se întalneste doar in climatul special al padurilor de plop din regiunea centrala a Moldovei) a văzut, mai mult din intâmplare, pe un perete din fundalul cămarei, acoperit de un strat gros de praf şi plase de păianjen, un imens tablou, mare cât o uşă și cu o ramă aurie strălucitoare . Era un portret al legendarului Scorilo, era reprezentat (aşa cum de altfel a şi rămas în memoria locului) călare pe un măgar alb înaripat, ridicând deasupra umerilor trofeul caştigat la o cursă de măgari. Atunci Marcel a avut o ciudată presimţire. Parcă îl cunoscuse, parcă îi aflase deja toată povestea. Marcel se apropie de tablou, şterge praful și îndepărtează pânza de păianjen. Admiră tabloul câteva minute întregi... acum pentu el era o certitudine, măgarul zburător, legenda străbunului Scorilo și toate poveștile pe care le auzise de la bătrânii satului căpătau acum sens, erau acum investite cu realitate ,făceau parte din enigmatica istorie a familiei lui. Privind îndelung tabloul vede că nu stă prins în perete, că după tablou peretele nu se mai continuă. Atunci îşi dă  seama că în spatele acestui tablou se afla de fapt o uşă (o uşă interzisă la care până  atunci nu avusese acces). Ridică tabloul ,îl dă la o parte iar apoi privește spre acea ușă. Ce era însă acolo întrecea orice imaginație fantezistă. Marcel rămase câteva  momente încremenit. Nu îi venea să creadă...uşa era de fapt alt tablou,era o uşă pictată, iar pe acea uşă era reprezentat chiar el, era Marcel închipuit ca ridicând un tablou imens cu portretul legendarului Scorilo, un tablou care deschidea intrarea spre ușa pictată a unui coridor subteran secret. Atunci Marcel şi-a dat seama. Cineva plănuise totul, toate mişcările lui faceau parte parcă din planul unei fiinţe superioare...Cu siguranță era ceva supraomenesc...Poate că Scorilo nu era doar un viteaz al vremurilor, poate era un zeu. poate era o entitate stranie venită dintr-un alt univers...Un fior rece ca un tremur înghețat străbătuse odată cu acest gând viscerele lui Marcel. Se simțea prea mic în fața unor mistere atât de covârșitoare...

 din seria MARCEL ȘI MĂGARII 

 Episodul 11 APARE peste câteva zile 

Cititorul Semizeu (ep. 2)

   O pădure de castani uriaşi, castane gigantice care cad de la mare înălţime. Tu singur în mijlocul acestui decor neaşteptat încercând să gaseşti maneta , butoanele, robinetul care reglează intensitatea vântului. Nu e tocmai cel mai plăcut scenariu dar e un început promiţător. Găseşti până la urmă robinetul, era ascuns chiar sub picioarele tale, sub un strat gros de castane si frunze uscate. Ai reglat intensitatea vântului, acum observi pe panoul de comandă multe alte butoane si clape, robinete si pedale a căror funcţie încă nici nu o banueşti, dar, în tine se stârneşte de o data o nestăpânită curiozitate de a vedea fiecare ce alte şi alte comenzi mai execută. Te simţi în faţa acelui panou de comandă ca un zeu proaspăt investit care nu-şi cunoaşte încă superputerile. Decizi sub impulsul unei dorinţe greu de înfrânat să le afli rostul acelor funcţii. Vezi lângă robinet o manetă care dupa simbolurile inscripţionate gandeşti ca ar regla temperatura vântului. Setezi cu două unitați mai sus  dar, de data asta, nu se mai întampla nimic. Vântul rămâne la fel de rece. Dupa un scurt interval de timp însă auzi un scârţâit teribil şi observi în apropiere deschizându-se trapa unui buncăr secret subteran...

 Episodul 3: APARE peste câteva zile 

Marcel, între mântuire și subzistență (ep. 9)

 

Totul era pierdut, toată munca, toate investițiile, toate planurile lor de îmbogățire erau acum praf și pulbere, erau scrum aruncat pe apa sâmbetei. Și cât a crezut Marcel în afacerea  asta, cât a sperat să-l scoată din sărăcie și din mizerie.. Pentru el nu era doar un plan, doar o investiție, pentru el erau ca niște aripi care urmau al înălța din iadul sărăciei și al muncilor de subzistență ale gâștenilor. Dar mîntuirea, grațierea nu îl așteptau de partea cealaltă a prăpastiei care desparte iadul gâștenilor de adevărata existență, de traiul decent, de normalitatea în care noi toți trăim dar care pentru Marcel însemna raiul, traiul ceresc, viața în paradis. Viața lui Marcel devenise de mult realitatea acelui sarcastic banc austriac:cineva spunea „azi i-am făcut o mare bucurie câinelui meu  -Ce bucurie?  Păi l-am bătut bine, ce să mai, l-am bătut vreo zece minute în continuu și apoi m-am oprit   -Păi și ce bucurie e asta?   -Păi să-l fi văzut ce bucuros era când m-am oprit.” Eii.. cam la fel se juca și soarta cu Marcel. O să-mi reproșați că prea exagerez, să vă argumentez atunci de ce am dreptate. Să urmărim atent deci cât a investit Marcel în aceste planuri de reabilitare a condiției lui sociale:

  Pentru a scăpa de această grea moștenire, adevărată moștenire negativă (negativa ca o creștere economică a României) Marcel transformase grajdiul în care străbunicul său crescuse prima pereche de măgari din sat (un fel de Adam și Eva ai măgarilor din Gâșteni) în linie de fabricare a drogului supranumit de turiști ~iarba de Gâșteni~.

   Lucrau in acea uzina a viselor, necontenit, Marcel împreuna cu toți frații și surorile lui dar și Viorel și mulți alți băieți din sat.  Erau atât de conștiincioși și exigenți în ceea ce privește calitatea si conținutul amestecului de plante halucinogene că de multe ori lucrau și duminica.  Până și baieții care păzeau turma de măgari de pe deal își abandonasera slujba pentru a lucra in atelierul viselor alături de Marcel.

   Pe vremea lui Marcel managementul drogurilor în satul Gașteni aproape că atinsese perfecțiunea. Băieții lucrau câmpul cu cele mai optime unelte și utilaje iar fetele împachetau de zor aurul verde al satului în foiță fină de staniol...

 DIN SERIA MARCEL ȘI MĂGARII 

 Nu pierdeți PENULTIMUL EPISOD  Apare peste câteva zile 

Călcând pe Castane (ep. 1 din seria Cititorul Semizeu)

Încă mai e toamnă... dar asta e cu totul și cu totul altă istorie. Altceva vreau eu să vă explic. Uite ce este cititor istovit, să zicem că e toamnă, deși chiar așa este... Ei bine acum să vă imaginați că sunteți într-o pădure de castani uriași. Sunt multe castane pe jos, multe încă se mai țin pe creangă. Vântul începe să sufle cu forță. Cad castanele, încerci să le eviți dar nu ai cum, sunt prea multe. Ce faci? E simplu. Oprești vântul sau îl dai mai încet. O să-mi spuneți că așa ceva nu este posibil. Dar ați uitat unde ne aflăm. Într-o pădure de castani gigantici. Ei bine vă întreb eu: Cum ați ajuns aici? nimeni nu știe?..Eu v-am adus. De unde știți că pădurea cu castani chiar există? Știți asta pentru că am stabilit-o ca pe o condiție inițială, ca pe un teren pe care să se desfășoare planul imaginativ al acestui fragment de istorie. Ori dacă acestea sunt datele problemei, dacă acesta este planul stabilit, de ce să nu poți opri acest vânt? Cititor contrariat... de ce să nu poți zbura cu aripi de foc deasupra norilor? de ce să nu respiri aur topit? de ce să nu... Acum că am stabilit că urmează să  dai vântul mai încet ca să eviți castanele gigantice care cad de la înălțime hai să continuăm acest drum al nostru. Acest drum în care eu cititorule mă folosesc de tine ca personaj principal și atotputernic, ca protagonist indiscutabil al acestei călătorii inițiatice, adevărată călătorie în necunoscut. O mare rugăminte mai am la tine, personaj împuternicit în această călătorie: Să nu părăsești acum, când este prematur și când încă nu am reușit să cultiv în tine acele calități de care vei avea nevoie atât în călătoria asta cât și în călătoria care este chiar viața ta de fiecare zi. Așteaptă deci și vezi ce o să mai faci chiar tu în continuare și sigur o să-mi mulțumești mai târziu, pentru că... te-am adus la înălțimea de la care chiar viața ta pare o înșiruire minusculă de evenimente irelevante. Pentru că față de adevăratul sens al existenței, pe care începi ușor și anevoios al percepe, viața ta de până acum este doar un amănunt neglijabil, la fel cum neglijabilă este coaja unei semințe sau sâmburele unei cireșe sau osul dintr-o friptură. Pentru că această carcasă, această coajă de sămânță, care este chiar viața ta, urmează să fie umplută cu adevăratul ei conținut, cu adevăratul miez al existenței terestre. Locuim așadar în casa propriului corp așa cum rechinul înoată în apele propriului ocean. Pentru că ce este altceva corpul nostru decât un ocean de sânge, limfă și lichid cefalorahidian? Un ocean învolburat de furtuna neguroasă a hormonilor endocrini, de apele tulburi ale conexiunilor neuronale, de valurile spumegânde ale secrețiilor viscerale dar, în definitiv, tot un ocean și aici vroiam să ajung cu demonstrația.

 EXPEDIȚIA TA CONTINUĂ. episodul 2 APARE peste câteva zile 

Top 5 bancuri geniale (Z. Maximus TOP)

 5.Un cocoș vine in fiecare dimineață in cotețul celor 10 găini. 

 Pe 9 dintre ele le sărută, ultimei îi smulge o pana. 

Și-așa zi de zi  pană când ultima se zburlește la el și-l intreabă:Pe celelalte 9 le  saruti, dar mie imi smulgi mereu o pana! De ce?? 

Cocosul o fixeaza in  priviri si-i raspunde suav: 

 -Pe tine te vreau goala, baby.

 4.Un politist intr-un autobuz composteaza un bilet, apoi tacticos mai composteaza unul. Vazand asta un calator il intreaba: 

- Nu va suparati de ce ati compostat doua bilete?
- Pai daca pierd unul imi ramane celalalt.
- Interesant rationament, dar ce faceti daca le pierdeti pe amandoua?
- Nu conteza am abonament.

 3.Un reporter occidental îl întrebã pe Ceausescu, prin 1989: 

- Am auzit ca in Romania e frig in case. Asa e?
- Da, dar n-a murit nimeni din cauza asta.
- Dar am auzit ca nu e nici mancare?
- Da, dar n-a murit nimeni de foame.
- Si am mai auzit ca trebuie sa te bati ca sa prinzi un loc in autobuz ca sa te-ntorci acasa de la serviciu?
- Da, dar nici din asta n-a murit nimeni.
- Atunci, domnule presedinte, de ce nu incercati cu cianura?

 2.Un tip isi pierde scula intr-un accident. Merge la doctor sa-i faca si lui ceva. Doctorul zice:

 - "Stam cam prost cu donatorii acum asa ca nu am decat o trompa de la un pui de elefant."Zis si facut. Vine omul la control peste o luna. Totul era in regula, mai crescuse nitel, nevasta era multumita. La fel si in luna urmatoare. Vine omul in a treia luna la doctornecajit: 

- "Domnu doctor am o mica problema.

- O crescut acuma de-o tarasc dupa mine.Asta nu ar fi o problema da' cand merg prin piata fura mere de pe tarabe si mi le baga in fund.

 1.La banii mei?! Am om care îmi udă gazonul, am om care spală vasele… am și om care îmi fute nevasta. Nici măcar nu mă cac singur pe mine de râs, am un om care vine și se cacă pe mine de râs.